Roșia Nostalgică

Despre localitatea/fenomenul „ROȘIA MONTANĂ” mi-am exprimat punctul de vedere tot aici, pe acest blog: https://teodorpantea.blogspot.com/2022/03/aur-mat.html
Ceea ce am văzut acolo cu ocazia frecventelor mele vizite, precum și cele văzute/aflate din presă, m-au convins că nu voi putea niciodată exprima în cuvinte tot ceea ce se întâmplă acolo, analizat prin prisma propriilor percepții, cu sentimental stanjenitor că, probabil, nu am ințeles pe de-a ‘ntregul acea crăncenă realitate, a condamnării la pieire și fără vreo vină clar conturată, a unei localități cu un farmec aparte și cu o personalitate fără egal.
Despre impardonabila „vină” a localității de-a sta, pre voia aleatorie a Domnului, pe un zăcământ de aur și alte „pământuri” valoroase, am vorbit în postarea mai sus amintită. Am considerat/înțeles că oricâte fotografii aș face în acel loc aproape ireal prin ineditul lui, ele nu vor fi suficiente pentru a-mi descrie în totalitate reacția firescă (zic eu...) de respingere, URĂ și oroare față de acest pol al jafului asupra esenței valorice a ținutului, aurul (și nu numai...), în care, fără voia mea viețuiesc ca nefericit rezident, pseudo-calitate în care devin martor, fără voia mea, la o MONSTRUOZITATE!!! Monstruozitate, pentru că goana perfidă dupa acea „esență valorică” aflată în subsol ignoră, în cel mai meschin mod, esența valorică infinit mai mare, aflata la lumina zilei!!
Entropia își are algoritmii ei, simplificați grafic la cunoscuta curbă a lui Gauss, prin care se pot calcula cu (aproximativă...) precizie etapele degradarii unei entități-sistem, de la Atom la Univers, fiecare etape definite în termeni temporal-dinamici, de la fracțiunile de secundă, la timpii astronomici, aparent infiniți.
Dar când devine vorba de distrugerea voită a unei entități, țintă a unor interese oribil-umane nedezvăluite „prostimii”, ecuațiile entropo-degradării devin, pe cât de aparent, pe atât de meșteșiugit induse, mult mai alambicate, mai încâlcite, mai voit-țintit-ramificate, pentru a nu fi pricepute decât de cine le trage foloasele. Soluțiile lor însă se dovedesc neașteptat de simple, de păguboase, de dezastruoase, iar timpii de dezvăluire a lor se scurtează după anumite dorinți, atunci când sunt „calculate” de cine trebuie.
Roșia Montană e locul în care toate cele gândite de mine mai sus își găsesc cruda ilustrare înspre/dinspre realitate construind, în sinea mea, un edificiu de îndoieli, frustrări, ambiguități, strigăte de revoltă, deziluzii...
Am dorit o revenire la Roșia Montană în vara lui 2021, cu senzația că, din punctul meu de vedere, toate cele ce definesc „edificiul” de mai sus desigur, prin prisma percepțiile mele limitate, au atins un liman dincolo de la care nu mai aștept să descopăr nimic referitor la aceasta localitate. Să fie oare ultima mea vizită??!! Poate că îmi voi schimba gândurile după această postare și după ce voi fi luat contact cu opiniile altora, din care voi desluși idei/percepții/abordări noi!!
Am revenit pregătit cu un aparat „vintage” AGFA Billy 6 x 9 cm (cu burduf) și cu câteva filme Profi Line Classic FOMAPAN 100, cu un trepied de modă veche și cu un exponometru Sverdlovsk 4. Am fotografiat locurile odinioară imortalizate pe aparate mai „fițoase”, mai contemporane, mai... digitale. Am developat filmele și le-am scanat... apoi le-am procesat... arhivat... denumit!! Voiam să fie o transcedere imaginară înspre trecutul localității, pe când nu bănuia umbra decrepitudinii entropic-controlate ce i se ivea la orizont.
Mă îndoiesc să fi reușit întru totul!!

Prater et circenses

Am cedat de câteva ori tentației de-a mă înscrie la excursii cu autocarul, cu felurite grupuri aleator alcătuite din cele mai diverse personaje, fiecare atrase de câte ceva din cele afișate de organizatorul dornic de a-și face oferta cât mai atractivă, pentru cei mai diverși participanți plătitori.

Am fost adesea terorizat de tendința/regula de-a fi dus cu alaiul turistic, cu ghidul în frunte cu steag în mână și, mai nou, cu sistemele sofisticate prin care turiștii afluiți cuminți, precum puii după cloșcă în urma-i, îi pot asculta în căști, explicațiile mai mult sau mai puțin documentate.

Am ajuns să mă conving că probabilitatea ca în orice grup turistic să NU se strecoare și câte un idiot care strică toată atmosfera și, de multe ori, chiar dă peste cap programul tuturor, e infimă!! De fiecare dată am avut parte de câte un asemenea ”specimen”, fapt ce mă face să mă decid mai greu spre o altă excursie de acest fel.

Pe de altă parte, organizatorii își ticluiesc itinerariile înspre obiective de larg interes, cât mai comerciale cu putință, cu renume mai mult sau mai puțin meritat, dar despre care sunt convinși că au ”magnet” la gloată. Astfel, parte fiind și eu dintr-un grup înscris un itinerar italian, am ajuns la Verona unde am parcurs în galop centrul orașului, am trecut tangențial pe lângă Arene (ce concert magnific a avut Deep Purple acolo în 2018, e greu de imaginat!!! https://www.youtube.com/watch?v=UIXQrIWd_Ow), pentru ca să ajungem la frecția numită ”Casa Julietei” o chestie despre care se știe că e contrafacută, cu balcon cu tot, pentru simplul motiv de a atinge țâța de bronz a unei statui de la fața locului, lustruită deja de miile de ”palpări”, rod al unui nestăvilit ”efect de turmă”, și pentru a scrijela tot felul de vorbe de duh pe un cearshaf schimbat periodic.

Postarea aceasta se referă însă la un ”trip” la Viena unde, după vizitarea palatului Schönbrunn, puteam opta pentru gradina zoologică sau pentru muzeul de trăsuri din vecinătate. Cum nu agreez grădinile zoologice, am optat pentru varianta a doua…

După toate acestea grupul s-a reunit și am mers la Prater. Eram semi-curios să vizitez acest așezămînt așa că m-am lăsat purtat de val dincolo de porțile acestuia. Din ce-am văzut acolo, m-au marcat figurinele din prezenta postare… și cam atât!! În rest… ”Prater et circenses”!! 

=========================

Prater and circenses
There were several times when I gave in to the temptation of signing up for bus trips, joining various random groups made up of the most diverse individuals, each and every one attracted by some of the items displayed by the organizer eager to make his offer as attractive as possible for the diverse paying participants.
I have often been terrified of the tendency/rule of being included in those tourist processions, with their guides at the head, flag in hand, or, more recently, with their sophisticated systems by which the disciplined tourists, such as chickens following a mother hen, wearing headphones, can listen to more or less documented explanations.
I have come to believe that the probability that in any tourist group there will NOT sneak in at least ONE idiot to spoil the whole atmosphere and, quite often, even upset everyone's schedule, is infinitesimal!! Each time I met such a "specimen", which makes it harder for me to decide on another trip of this kind.
On the other hand, the organizers cook up their itineraries such as to include objectives of wide interest, as commercial as possible, with a more or less deserved reputation, but which they are convinced are kind of ”catchy” with the crowd.
Thus, being part of a group registered in an Italian itinerary, I arrived in Verona where I galloped through the city center and passed tangentially past the Arena (What a magnificent concert Deep Purple held there in 2018 is hard to imagine! https://www.youtube.com/watch?v=UIXQrIWd_Ow),  to finally get to the fake building called "Juliet's House", known to be counterfeited, together with its famous balcony, for the simple reason of touching the bronze breasts of the local statue, already polished by thousands of "palpations", the fruit of an unstoppable "herd effect", and of writing all sorts of words of wisdom on a periodically changed sheet.
However, this post refers to a "trip" to Vienna where, after the Schönbrunn Palace tour, I could choose to visit either the zoo or the nearby carriage museum. Since I don't like zoos, I opted for the latter …
After all these, the group got together again and went to see the Prater. I was half-curious to visit this settlement, so I let myself be carried away by the wave beyond its gates.

Of everything I saw there, I was impressed by the figurines in this post… and that's all about it!! The rest is … "Prater et circenses"!!

Phantoms' Residence

Prima și, deocamdată, ultima mea vizită la ruinele castelului de la Bonțida m-a lăsat cu o amintire inconfortabilă și cu sentimente pe măsură. Ar putea fi o addénda la cele spuse de mine tot aici: https://teodorpantea.blogspot.com/2020/01/castele.html
Dacă atunci mă refeream la un castel păstrat integral și transformat în obiectiv turistic (aspecte pe care le-am evitat în seria de fotografii de acolo...), ruinele de la Bonțida mi-au inspirat titlul prezentei postari, mai ales că am auzit de alte asemenea "așezăminte" similare, bântuite. La Bonțida nu am avut parte de "întâlniri de gradul trei" cu aceste entități vag definite/descrise și de puțini întâlnite dar ceva îmi sugera un posibil sălaș al lor. Un ecou din strafundurile unor epoci demult apuse și imposibil de retrăit. Ruinele sunt mai... "autentice" decât o eventuală restaurare a lor!!
Nu pot decât să închei printr-o glumă auzită demult la radio:

Cineva întreaba niște lucrători:  "Ce faceți voi aici?!" Răspuns (prin vocea inconfundabilă a lui Horia Căciulescu): "Construim ruine pentru turiști!!"

=======================================

My first and, for the time being, my last visit to the ruins of the castle in Bonțida left me with an uncomfortable memory and feelings to match it. It could be an addendum to what I also said here: https://teodorpantea.blogspot.com/2020/01/castele.html

If at that time I was referring to a castle kept intact and turned into a tourist attraction (aspects that I avoided in the series of photos I took there ...), the ruins of Bonțida inspired the title of the present post, especially since I heard of other such similar, haunted "settlements." At Bonțida I did not experience any "close encounters of the third kind" with any of those vaguely defined / described entities met by just a few, but something suggested the place could be their possible dwelling. An echo from the depths of a bygone, impossible to re-live era. The ruins are more ... "authentic" than a possible restoration of them!!

I can only conclude with a long-ago-heard joke on the radio: Someone sees some labourers at work and asks them: "What are you doing here ?!" Answer (through the unmistakable voice of Horia Căciulescu, a famous Romanian comedian): "We are building ruins for tourists!!”.

Aur mat

 

Aur Mat

 Am avut revelaţia “Roşia Montană” prin 1994, când am ajuns acolo pentru prima dată, într-o deplasare cu un grup de fotografi orădeni. Întâmplarea a facut că acest prim contact să se producă pe înserate, când microbusul tocmai se oprise în piaţa centrală a localităţii şi când o bună parte din fascinaţia şi atmosfera acesteia începeau să fie estompată de întunericul ce se instala implacabil. Era, totuși, un prim contact ce-mi revelase deja, într-o bună măsură atmosfera misterioasă a localităţiii, uliţele ei întortocheate, arhitectura tipică relevată confuz de puținele lumini ce se aprindeau timid.

Eram deja conştient că am ajuns într-un loc aparte, ba chiar că am facut o calatorie într-un loc al timpului încremenit, al însemnelor trecutului pastrate miraculos, într-un loc al istoriei păstrate și restituite, într-un loc despre care aveam vagi informaţii din câteva filme turnate (incredibil de inspirat...) în acel tărâm, cu o amprentă atât de personalizată. Aflasem, ştiam vag că exista acest loc numit Roşia Montană, nume asociat aurului.

A venit dimineaţa când am descoperit realmente aşezarea. Nu-mi venea a crede că exista o asemenea localitate ce părea că s-a oprit în loc, păstrându-şi însă, cu obstinaţie, personalitatea.

Văzusem vestita Sighişoara cu arhitectura, atmosfera, farmecul şi incontestabilele legende asociate ei şi nu pot afirma că nu m-a fascinat şi că nu aş reveni, oricând, cu plăcere acolo. Dar Roşia Montană era altceva, o altă mult mai puţin cunoscută “Sighişoară”, mai mică, mai puţin renumită, mai puţin “turistică”, mai tainică, mai conservatoare cu propriile vestigii. O aşezare ce s-a lăsat mai greu descoperită.

Clădiri cu incredibile arhitecturi, pe cât de diferite, pe atât de tributare unui stil local inconfundabil, embleme cu semnificaţii miniere pe frontispicii și ani de construcţie ai multora, ducând adesea cu un secol în urmă(!!), străduţe urcând sau coborând provocându-te să le parcurgi, să descoperi unde duc, veşnic promiţătoare şi mereu oferind surprize pe la cotiturile lor. Adesea ele te fac să înconjori părți din localitate și, fără să observi, preocupat de ce vezi la tot pasul (mai ales eu, foarte atent la aparatele ce-mi stateau la îndemână și la provocările fotografice aflate la tot pasul…), te trezești uimit că ajungi în locul de unde ai plecat… și o pornești pe altă straduță, conștint ca oriunde vei găsi ceva nou!! Un spațiu inepuizabil în surprise, totul străjuit de un peisaj mirific de Apuseni.

Localitatea descoperită de mine atunci, revelată mie ca o incredibilă și năucitoare surpriză, era plină de calm, linişte, o liniște apasătoare. Era, oare, în acea liniște şi o oarecare speranţă sau, poate temere, angoasă neintuită atunci de mine?? Sau… o nerostită îngrijorare ce plutea în eter… o aşteptare a ceva de nimeni prevăzut ce avea să urmeze…??

Am făcut multe fotografii, despre nenumăratele clădiri cu amprenta lor caracteristrică, cu ornamente dintre cele mai diverse, despre ferestre cu feronerii complicate, elaborate, alambicate, despre porţi ample, odinioară ospitaliere, despre drumurile pietruite, despre troiţe și cruci anonime văruite în alb, despre bisericile de multiple confesiuni, despre cimitirul loc de odihna netulburată (încă…) a roşienilor de odinioară de felurite naţii şi credințe, despre omniprezenta verdeaţă ce domină pretutindeni, despre oameni, despre… Doamne cât de multe subiecte pot fi găsite într-o localitate mică dar UNICĂ!!.

Desigur, nu avusesem timpul necesar pentru a descoperi și investiga toată aşezarea ce tocmai mi se revelase și mă fascinase, dar am plecat încrezător că nimic nu se va schimba într-o localitate pe care orice ţară/popor (normale…) ar fi conservat-o sub un clopot din sticlă, pentru posteritate.

Ei bine, Roșia Montană stătea sau (ca să mă exprim mai lugubru…) zăcea pe un pământ bogat în mult-râvnitul dar și blestematul metal prețios numit AUR aducător de iluzorii fericiri și certe nenorociri, deopotrivă. Erau zăcăminte despre care e de bonton să se menționeze cu titlu de inexplicabilă glorie, faptul că erau cunoscute/exploatate încă de pe vremea marilor noștri “binefăcători”, romanii. Apoi exploatarea lor a continuat de-a lungul istoriei transilvane revărsându-și roadele galben-strălucitoare înspre buzunare/conturi pe cât de de neautohtone, pe atît de nesățioase dar în defavoarea celor mulți și umili care-l scormoneau prin viscerele întunecate, întortocheate și periculoase ale munților. Strălucitoarea Viena cu palatele sale imperiale își datorează opulența, în mare măsură, aurului transilvan.

Nu am idee de ce aurul de la Roșia Montană nu a fost exploatat integral în mult-prea-blamata perioadă comunistă când și-ar fi găsit locul firesc în tezaurul României de odinioară, de unde, dupa 1990, ar fi luat drumul fără întoarcere spre Londra, dar în cantitate mai mare…

Un destin sau un blestem a lăsat suficient aur în zonă, pentru a fi râvnit dinspre cele felurite străinătăți, fiind estimate cantități greu de apreciat ca valoare. Unii, mai în temă, spun pe la colțuri că aurul e “moft” (vorba lui Nea Iancu…) și că la Roșia Montană s-ar găsi alte metale tehnologice mult mai valoaroase.

Nu sunt în temă tocmai eu ca să fac pe analistul politico-economic capabil să deslușeasca ițele încâlcite și tenebroase ale afacerii și intereselor ce-i dau târcoale cu explicabilă obstinație, dar am avut ocazia să revăd localitatea după ce, cei ce râvneau la zestrea ei în felurite metale, unele mai valoroase ca celelalte, s-au pus pe distrugerea ei și pe strămutarea populației, pentru a face loc unor exploatări de suprafață, cu efecte ecologice dezastruoase, lăsate nouă drept “suvenir” în virtutea unui troc foarte… “echitabil”.

Nu cunosc în amănunt nici motivele pentru care exploatarea de la Roșia Montană a fost (temporar…) sistată, ci doar starea în care localitatea a fost lăsată de izbeliște. Un dezastru pornit cu aplomb și elan frenetic de cei ce-și frecau mâinile extaziați, la gândul unei imense lovituri financiare. O “lovitură” pe care eu o simt ca fiind doar amânată sine die. Da, toată acestă bogăție e la noi dar… NU E PENTRU NOI!!!

Roșia Montană a rămas într-o semi-paragină în care se mai văd/disting (după caz…) urmele localității de odinioară, a modului în care fuseseră clădite casele într-o multitudine de stiluri, rod atât al unor tradiții autohtone cât a fanteziei făuritorilor, a ulițelor șerpuite urcător-coborâtoare și pline de mister (mai ales seara), a tavernelor parcă rămase neschimbate peste decenii, a bisericilor de toate confesiunile, într-un amestec creuzetic ce confereau localității un farmec și o atmosferă aparte.

Când am vizitat prima dată Roșia Montană în 1994, am fost convins (vaii!!!...) că trăiesc într-o țară normală unde ar fi fost la fel de NORMALĂ conservarea ei cu maximă grijă, ba chiar transformarea ei într-un obiectiv turistic de prim rang sau într-un cadru de desfășurare a unor evenimente culturale unice. Să amintesc doar faptul că, în plin “vid cultural”, aici s-a turnat în 1973 filmul “Nunta de piatră” inspirat din crâncena nuvelă “Fefeleaga” a lui Ion Agârbiceanu, la realizarea căruia au conlucrat doi mari regizori români, Mircea Veroiu și Dan Pița. Mda, se putea în… “vidul cultural”…

Spiritul și mesajul tragic al nuvelei s-a întipărit, ca un nemeritat blestem, asupa întregii localitați.

Am revenit la Roșia Montană  de mai multe ori (ultima dată fiind în 2021) și nivelul de degradare, delăsare și paragină era tot mai evident, de fiecare dată. Blestemul ei, catalizat de incoștiența tipic românească, se face simțit mai acut, pe zi ce trece!!

Oamenii locului, cei care nu au fost dislocați sau care nu s-au dus, mânați de lipsa indusă de speranță, din locul lor de baștină, spre cele zări ne-senine, în căutare de surse de venit, stau și, mai ales, știu că stau neputincioși, pe aur, PE MULT AUR!!! Dar nu pot folosi acel aur pentru existența lor, pentru bunastarea lor și a urmașilor lor, pentru că acel aur nu este al lor, pentru că așa se dorește/decide, peste voința lor!! Pentru ei e un aur lipsit de strălucire!!

Pentru ei e un AUR MAT!!!