Aur mat

 

Aur Mat

 Am avut revelaţia “Roşia Montană” prin 1994, când am ajuns acolo pentru prima dată, într-o deplasare cu un grup de fotografi orădeni. Întâmplarea a facut că acest prim contact să se producă pe înserate, când microbusul tocmai se oprise în piaţa centrală a localităţii şi când o bună parte din fascinaţia şi atmosfera acesteia începeau să fie estompată de întunericul ce se instala implacabil. Era, totuși, un prim contact ce-mi revelase deja, într-o bună măsură atmosfera misterioasă a localităţiii, uliţele ei întortocheate, arhitectura tipică relevată confuz de puținele lumini ce se aprindeau timid.

Eram deja conştient că am ajuns într-un loc aparte, ba chiar că am facut o calatorie într-un loc al timpului încremenit, al însemnelor trecutului pastrate miraculos, într-un loc al istoriei păstrate și restituite, într-un loc despre care aveam vagi informaţii din câteva filme turnate (incredibil de inspirat...) în acel tărâm, cu o amprentă atât de personalizată. Aflasem, ştiam vag că exista acest loc numit Roşia Montană, nume asociat aurului.

A venit dimineaţa când am descoperit realmente aşezarea. Nu-mi venea a crede că exista o asemenea localitate ce părea că s-a oprit în loc, păstrându-şi însă, cu obstinaţie, personalitatea.

Văzusem vestita Sighişoara cu arhitectura, atmosfera, farmecul şi incontestabilele legende asociate ei şi nu pot afirma că nu m-a fascinat şi că nu aş reveni, oricând, cu plăcere acolo. Dar Roşia Montană era altceva, o altă mult mai puţin cunoscută “Sighişoară”, mai mică, mai puţin renumită, mai puţin “turistică”, mai tainică, mai conservatoare cu propriile vestigii. O aşezare ce s-a lăsat mai greu descoperită.

Clădiri cu incredibile arhitecturi, pe cât de diferite, pe atât de tributare unui stil local inconfundabil, embleme cu semnificaţii miniere pe frontispicii și ani de construcţie ai multora, ducând adesea cu un secol în urmă(!!), străduţe urcând sau coborând provocându-te să le parcurgi, să descoperi unde duc, veşnic promiţătoare şi mereu oferind surprize pe la cotiturile lor. Adesea ele te fac să înconjori părți din localitate și, fără să observi, preocupat de ce vezi la tot pasul (mai ales eu, foarte atent la aparatele ce-mi stateau la îndemână și la provocările fotografice aflate la tot pasul…), te trezești uimit că ajungi în locul de unde ai plecat… și o pornești pe altă straduță, conștint ca oriunde vei găsi ceva nou!! Un spațiu inepuizabil în surprise, totul străjuit de un peisaj mirific de Apuseni.

Localitatea descoperită de mine atunci, revelată mie ca o incredibilă și năucitoare surpriză, era plină de calm, linişte, o liniște apasătoare. Era, oare, în acea liniște şi o oarecare speranţă sau, poate temere, angoasă neintuită atunci de mine?? Sau… o nerostită îngrijorare ce plutea în eter… o aşteptare a ceva de nimeni prevăzut ce avea să urmeze…??

Am făcut multe fotografii, despre nenumăratele clădiri cu amprenta lor caracteristrică, cu ornamente dintre cele mai diverse, despre ferestre cu feronerii complicate, elaborate, alambicate, despre porţi ample, odinioară ospitaliere, despre drumurile pietruite, despre troiţe și cruci anonime văruite în alb, despre bisericile de multiple confesiuni, despre cimitirul loc de odihna netulburată (încă…) a roşienilor de odinioară de felurite naţii şi credințe, despre omniprezenta verdeaţă ce domină pretutindeni, despre oameni, despre… Doamne cât de multe subiecte pot fi găsite într-o localitate mică dar UNICĂ!!.

Desigur, nu avusesem timpul necesar pentru a descoperi și investiga toată aşezarea ce tocmai mi se revelase și mă fascinase, dar am plecat încrezător că nimic nu se va schimba într-o localitate pe care orice ţară/popor (normale…) ar fi conservat-o sub un clopot din sticlă, pentru posteritate.

Ei bine, Roșia Montană stătea sau (ca să mă exprim mai lugubru…) zăcea pe un pământ bogat în mult-râvnitul dar și blestematul metal prețios numit AUR aducător de iluzorii fericiri și certe nenorociri, deopotrivă. Erau zăcăminte despre care e de bonton să se menționeze cu titlu de inexplicabilă glorie, faptul că erau cunoscute/exploatate încă de pe vremea marilor noștri “binefăcători”, romanii. Apoi exploatarea lor a continuat de-a lungul istoriei transilvane revărsându-și roadele galben-strălucitoare înspre buzunare/conturi pe cât de de neautohtone, pe atît de nesățioase dar în defavoarea celor mulți și umili care-l scormoneau prin viscerele întunecate, întortocheate și periculoase ale munților. Strălucitoarea Viena cu palatele sale imperiale își datorează opulența, în mare măsură, aurului transilvan.

Nu am idee de ce aurul de la Roșia Montană nu a fost exploatat integral în mult-prea-blamata perioadă comunistă când și-ar fi găsit locul firesc în tezaurul României de odinioară, de unde, dupa 1990, ar fi luat drumul fără întoarcere spre Londra, dar în cantitate mai mare…

Un destin sau un blestem a lăsat suficient aur în zonă, pentru a fi râvnit dinspre cele felurite străinătăți, fiind estimate cantități greu de apreciat ca valoare. Unii, mai în temă, spun pe la colțuri că aurul e “moft” (vorba lui Nea Iancu…) și că la Roșia Montană s-ar găsi alte metale tehnologice mult mai valoaroase.

Nu sunt în temă tocmai eu ca să fac pe analistul politico-economic capabil să deslușeasca ițele încâlcite și tenebroase ale afacerii și intereselor ce-i dau târcoale cu explicabilă obstinație, dar am avut ocazia să revăd localitatea după ce, cei ce râvneau la zestrea ei în felurite metale, unele mai valoroase ca celelalte, s-au pus pe distrugerea ei și pe strămutarea populației, pentru a face loc unor exploatări de suprafață, cu efecte ecologice dezastruoase, lăsate nouă drept “suvenir” în virtutea unui troc foarte… “echitabil”.

Nu cunosc în amănunt nici motivele pentru care exploatarea de la Roșia Montană a fost (temporar…) sistată, ci doar starea în care localitatea a fost lăsată de izbeliște. Un dezastru pornit cu aplomb și elan frenetic de cei ce-și frecau mâinile extaziați, la gândul unei imense lovituri financiare. O “lovitură” pe care eu o simt ca fiind doar amânată sine die. Da, toată acestă bogăție e la noi dar… NU E PENTRU NOI!!!

Roșia Montană a rămas într-o semi-paragină în care se mai văd/disting (după caz…) urmele localității de odinioară, a modului în care fuseseră clădite casele într-o multitudine de stiluri, rod atât al unor tradiții autohtone cât a fanteziei făuritorilor, a ulițelor șerpuite urcător-coborâtoare și pline de mister (mai ales seara), a tavernelor parcă rămase neschimbate peste decenii, a bisericilor de toate confesiunile, într-un amestec creuzetic ce confereau localității un farmec și o atmosferă aparte.

Când am vizitat prima dată Roșia Montană în 1994, am fost convins (vaii!!!...) că trăiesc într-o țară normală unde ar fi fost la fel de NORMALĂ conservarea ei cu maximă grijă, ba chiar transformarea ei într-un obiectiv turistic de prim rang sau într-un cadru de desfășurare a unor evenimente culturale unice. Să amintesc doar faptul că, în plin “vid cultural”, aici s-a turnat în 1973 filmul “Nunta de piatră” inspirat din crâncena nuvelă “Fefeleaga” a lui Ion Agârbiceanu, la realizarea căruia au conlucrat doi mari regizori români, Mircea Veroiu și Dan Pița. Mda, se putea în… “vidul cultural”…

Spiritul și mesajul tragic al nuvelei s-a întipărit, ca un nemeritat blestem, asupa întregii localitați.

Am revenit la Roșia Montană  de mai multe ori (ultima dată fiind în 2021) și nivelul de degradare, delăsare și paragină era tot mai evident, de fiecare dată. Blestemul ei, catalizat de incoștiența tipic românească, se face simțit mai acut, pe zi ce trece!!

Oamenii locului, cei care nu au fost dislocați sau care nu s-au dus, mânați de lipsa indusă de speranță, din locul lor de baștină, spre cele zări ne-senine, în căutare de surse de venit, stau și, mai ales, știu că stau neputincioși, pe aur, PE MULT AUR!!! Dar nu pot folosi acel aur pentru existența lor, pentru bunastarea lor și a urmașilor lor, pentru că acel aur nu este al lor, pentru că așa se dorește/decide, peste voința lor!! Pentru ei e un aur lipsit de strălucire!!

Pentru ei e un AUR MAT!!!