vineri, 7 ianuarie 2022

Belșugul deșertului

Belșugul deșertului   

De câte ori am fost in Egipt, dar mai ales în iunie 2021 în Hurghada, îmi aminteam de cele învățate la istorie despre această țară și despre inundațiile anuale ale Nilului care lăsau în urma lor un mâl foarte fertil, care le dădea egiptenilor de odinioară posibilitatea de-a practica o agricultură relativ spornică, din care își ducea traiul toată suflarea, de la sclav la faraon.

Odată cu darea în folosință a barajului de la Aswan în 1970, acest “cadou de la natură” al egiptenilor a fost curmat, considerându-se că imensul lac de acumulare din spatele barajului asigură necesarul de apă pentru o agricultură modernă, într-o nouă viziune actualizată.

Nu mă pot pronunța asupra eficacității vreuneia dintre aceste variante comparată cu cealaltă, dar stau si mă gândesc la faptul că Egiptul are o suprafață totală de 1,01 mil. km2 din care doar 3,5%, respectiv 35.000 km2 (https://en.wikipedia.org/wiki/Geography_of_Egypt), este cultivabilă și unde se concentrează majoritatea populației de aproape 95 mil. locuitori!! Pe acestă suprafață minusculă în comparație cu suprafața totală a Egiptului dominată de deșert, este asigurată hrana pentru populația locală (desigur nu din belșug pentru toți și nici echitabil distribuită, existând multă săracie vizibilă în Egipt) precum și semnificative disponibilități pentru export!!

Nu am putut să nu mă gândesc la feluritele produse agricole de prin piețele/super-marketurile autohtone, provenite din Egipt, România fiind o (fostă..) țară cu suprafețe agricole mult mai mari și cu un teren mult mai rodnic, lăsându-mă cuprins de mirare și revoltă, deopotrivă!!

Nu am putut să nu mă gandesc nici la ce ar “scoate” egiptenii de dintr-un teritoriu ca al nostru, unde pamântul de prin partea locului, comparat cu cel de pe malurile Nilului, aproape că-ți dă totul de-a gata!! Mă rog,… aproape, voind a spune că printr-un efort mult mai mic.

Nilul a rămas, chiar și după mutațiile bune sau rele produse de barajul de la Aswan, adevărata “arteră a vieții” pentru egipteni, de pe malurile căreia, pe alocuri extinse prin canale artificial create dar, cam peste tot, în vecinătatea amenințătoare și fierbinte a deșertului, oamenii locului, printr-o asidua trudă smulg efectiv roadele pamântului neospitalier, arid și deloc darnic, dar al cărui “generozitate” întru recolte îndestulătoare, este stimulată prin irigații foarte dificil de realizat (dar și prin artificiale fertilizări…), în condițiile date.

Îmi imaginez efortul perpetuu al actualilor egipteni ca fiind similar cu cel al sclavilor din vremuri de mult apuse (oare..??!!), condiție pe care, vrând-nevrând, trebuiau să și-o asume cu resemnare, neavând la acea vreme, alte opțiuni. Poate că nici trudnicii actualelor terenuri aride, udate cât se poate dar… mai mult nu se poate, își asumă un efort pe cât de esențial, pe atât de istovitor pentru supraviețuire, neavând nici în aste vremuri altă opțiune!! Poate, zic eu, o fi existând în lăuntrul lor o vagă satisfacție sufletească sau măcar o la fel de vagă mulţumire, pentru remarcabilele rezultate a trudei lor neostoite și pentru existența atât de greu câștigată. Solul egiptean îsi oferă roadele prin chin, sudoare și speranțe!!

Câte ceva din cele ce m-au făcut să ajung la asemenea (posibile…) concluzii mai sus exprimate, le-am putut întâlni în piața de legume și fructe din Hurghada. Un univers comercial tipic oriental axat preponderant pe roadele pământului, animat, pitoresc, ordonat/dezordonat, murdar pe alocuri cu rezultatele “olfactive” pe măsură, gălagios, forfotitor, abundant și amplu diversificat întru ofertă, organizat pe o arie suficient de largă pentru un oraș nu prea mare precum poate fi socotit Hurghada și acoperit, după posibilități, de arșița soarelui ucigător la anumite ore (chiar și pentru localnicii aparent obișnuiți cu ea…) care m-a atras și chiar fascinat, eu fiind mai puțin atras de-a cumpăra ceva, cât mai mult de posibilitatea realizării acestor imagini.

E o piață în care te uimește vastitatea și abundența ofertei, ofertă despre care nu am motive să mă îndoiesc că provine din surse autohtone. Stigătele prin care vânzătorii te ademenesc înspre marfa lor, asigură sonoritatea locului, întregindu-i atmosfera caracteristică de iarmaroc, voind să te atragă spre mesele încărcate cu cele mai felurite produse, de cele mai diverse calități și prețuri, cele din urmă putând fi negociate, în buna şi consacrata tradiţie orientală!!

M-a surprins în mod aparte această adevărata oază (e drept…artificială), cu abundenţa ei de roade ale celui mai arid sol, aflată la mica distanţă de meleaguri deşertice atât de neatractive dar și atât de apropiate încât puteai ajunge la ele chiar și printr-o simplă plimbare. Îţi vine anevoie să crezi că tot ce te înconjoară, toată oferta multicoloră ce umple piaţa-oază, sunt efectiv smulse de acolo, aproape la doi pași, din fierbinţeala nisipului!!

Deducând, din gesturile mele de fotograf (înca…în formare…) cu al meu Sony α7II în mână, care erau rostul şi scopurile meu în iarmarocul lor efervescent şi aflat într-o perpetuă vânzoleală, îmi zâmbeau amabil și, cu excepția a vreo doi care mi-au arătat cuțitul (bănuiesc că doar la faza de gest de avertizare… fără intenția de a-l folosi…), mulți se lăsau fotografiați, ba chiar mă invitau s-o fac. Mi s-a zâmbit mult, mai ales de copiii pe care-i vedeam vânzănd darurile deşertului înţelept gospodărit, deşert pe care mi-l imaginam foarte de greu de stăpânit şi de convins întru a-şi oferi cele mai diverse recolte, recolte de roade îmbibate de cea mai sărăcăcioasa dar și savuroasă sevă, atât de greu smulsă din cel mai zgârcit sol.

Vrând-nevrând am facut comparaţii cu ţinutul al cărui rezident sunt şi m-am întrebat dacă cineva din afara Egiptului se înghesuie să cumpere din infima suprafaţă agricolă de pe malurile Nilului, întru paguba unanimă a localnicilor sau preferă terenurile infinit mai mănoase de pe la noi, cumpărate adesea, pe mai-nimic??!!

Mă gândeam cum de ajungem să fim conectați la o sursă de produse agricole despre care, într-o lume normală, poate că nici nu ar fi trebuit să auzim noi, nevrednici viețuitori pe un tărâm mănos pe care îl disprețuim și pe care ne străduim, cu osârdie demnă de o cauză mai bună, să îl neglijăm și să ni-l înstăinăm.

Oare ne merităm tărâmul nostru, al făgăduinței ignorate și batjocorite pe care, deocamdată, viețuim??!!












































  

joi, 6 ianuarie 2022

Auschwitz - Tărâm al tăcerii

 

Auschwitz – Tărâm al tăcerii

Proiectul cuprinde imagini realizate cu ocazia vizitei efectuate la Auschwitz şi Birkenau în anul 2004. Sunt fotografii realizate de aşa manieră încât locul să pară pustiu, impropriu vieţii, un spaţiu ce păstrează doar urmele, amprenta şi atmosfera imensei monstruozităţi la care i-a fost loc de desfăşurare şi martor.
Un spaţiu al morţii, care te copleşeşte prin dimensiunile sale şi te îngrozeşte prin rigoarea organizării, adusă aproape de perfecţiune, întru desăvârşirea sinistrei sale meniri.
Un spaţiu care, în pofida timpului ce se scurge inexorabil, păstrează ceva din atmosfera disperării, a destinaţiei finale, fatale, a lipsei oricărei speranţe.
M-am oprit în multe locuri, am încercat să desluşesc semnificaţiile lor, rolul şi poziţia ce le-au fost hărăzite în diabolicul angrenaj al morţii industrializate şi, prin acesta, am păstrat prelungi momente de reculegere. La capătul lor, am apăsat declanşatorul aparatului fotografic, căutând acele încadrări în care sa nu apară nici unul din turiştii care, poate prea deconectaţi, vizitează acest loc ca pe un obiectiv turistic renumit si „interesant”.
Am dorit să sugerez celor ce-mi vor vedea fotografiile, că am fost acolo singur, doar eu cu gândurile mele, plimbându-mă consternat şi oripilat printre barăci şi block-uri, de-a lungul celui mai sinistru segment de cale ferată din lume, unicul ce avea un „punct terminus” numit „CREMATORIU”... Trebuia să fac permanent un efort pentru a-mi aminti că mai aveam şi un aparat fotografic şi că îmi propusesem să las o urmă a trecerii mele pe acolo. O urmă în imagini sumbre, grave, tensionate, pe măsura locului, alături de un suspin şi câteva lacrimi...
Auschwitz este un sanctuar pe care trebuie să ni-l imaginăm ca fiind cufundat într-o deplină şi eternă linişte, iar cei ce vin acolo nu trebuie decât să perpetueze acea linişte, să mediteze, să creadă ceea ce s-a întâmplat şi să încerce să contribuie, astfel, la neuitare. Totul în linişte şi meditație...
Păşiţi cu grija prin iarba ce creşte pe acel pământ, udat cândva din abundenţă cu lacrimi, sudoare şi sânge. Şi atunci veţi auzi un vaier lugubru şi trist al sufletelor celor extrem de mulţi, incredibil de mulţi, pentru care acel loc a fost ultima destinaţie a vieţii lor.
De aici şi acest titlu ce s-a înfiripat atunci, în mintea şi sufletul meu: "AUSCHWITZ - TĂRÂM AL TĂCERII". Mergeţi acolo într-o tăcere deplină şi pioasă toţi cei ce veţi fi văzut aceast proiect, şi întrebaţi-vă în gând: "Cum a fost posibil?". Pentru că A FOST POSIBIL!