Belșugul deșertului

Belșugul deșertului   

De câte ori am fost in Egipt, dar mai ales în iunie 2021 în Hurghada, îmi aminteam de cele învățate la istorie despre această țară și despre inundațiile anuale ale Nilului care lăsau în urma lor un mâl foarte fertil, care le dădea egiptenilor de odinioară posibilitatea de-a practica o agricultură relativ spornică, din care își ducea traiul toată suflarea, de la sclav la faraon.

Odată cu darea în folosință a barajului de la Aswan în 1970, acest “cadou de la natură” al egiptenilor a fost curmat, considerându-se că imensul lac de acumulare din spatele barajului asigură necesarul de apă pentru o agricultură modernă, într-o nouă viziune actualizată.

Nu mă pot pronunța asupra eficacității vreuneia dintre aceste variante comparată cu cealaltă, dar stau si mă gândesc la faptul că Egiptul are o suprafață totală de 1,01 mil. km² din care doar 3,5%, respectiv 35.000 km² (https://en.wikipedia.org/wiki/Geography_of_Egypt), este cultivabilă și unde se concentrează majoritatea populației de aproape 95 mil. locuitori!! Pe acestă suprafață minusculă în comparație cu suprafața totală a Egiptului dominată de deșert, este asigurată hrana pentru populația locală (desigur nu din belșug pentru toți și nici echitabil distribuită, existând multă săracie vizibilă în Egipt) precum și semnificative disponibilități pentru export!!

Nu am putut să nu mă gândesc la feluritele produse agricole de prin piețele/super-marketurile autohtone, provenite din Egipt, România fiind o (fostă..) țară cu suprafețe agricole mult mai mari și cu un teren mult mai rodnic, lăsându-mă cuprins de mirare și revoltă, deopotrivă!!

Nu am putut să nu mă gandesc nici la ce ar “scoate” egiptenii de dintr-un teritoriu ca al nostru, unde pamântul de prin partea locului, comparat cu cel de pe malurile Nilului, aproape că-ți dă totul de-a gata!! Mă rog,… aproape, voind a spune că printr-un efort mult mai mic.

Nilul a rămas, chiar și după mutațiile bune sau rele produse de barajul de la Aswan, adevărata “arteră a vieții” pentru egipteni, de pe malurile căreia, pe alocuri extinse prin canale artificial create dar, cam peste tot, în vecinătatea amenințătoare și fierbinte a deșertului, oamenii locului, printr-o asidua trudă smulg efectiv roadele pamântului neospitalier, arid și deloc darnic, dar al cărui “generozitate” întru recolte îndestulătoare, este stimulată prin irigații foarte dificil de realizat (dar și prin artificiale fertilizări…), în condițiile date.

Îmi imaginez efortul perpetuu al actualilor egipteni ca fiind similar cu cel al sclavilor din vremuri de mult apuse (oare..??!!), condiție pe care, vrând-nevrând, trebuiau să și-o asume cu resemnare, neavând la acea vreme, alte opțiuni. Poate că nici trudnicii actualelor terenuri aride, udate cât se poate dar… mai mult nu se poate, își asumă un efort pe cât de esențial, pe atât de istovitor pentru supraviețuire, neavând nici în aste vremuri altă opțiune!! Poate, zic eu, o fi existând în lăuntrul lor o vagă satisfacție sufletească sau măcar o la fel de vagă mulţumire, pentru remarcabilele rezultate a trudei lor neostoite și pentru existența atât de greu câștigată. Solul egiptean îsi oferă roadele prin chin, sudoare și speranțe!!

Câte ceva din cele ce m-au făcut să ajung la asemenea (posibile…) concluzii mai sus exprimate, le-am putut întâlni în piața de legume și fructe din Hurghada. Un univers comercial tipic oriental axat preponderant pe roadele pământului, animat, pitoresc, ordonat/dezordonat, murdar pe alocuri cu rezultatele “olfactive” pe măsură, gălagios, forfotitor, abundant și amplu diversificat întru ofertă, organizat pe o arie suficient de largă pentru un oraș nu prea mare precum poate fi socotit Hurghada și acoperit, după posibilități, de arșița soarelui ucigător la anumite ore (chiar și pentru localnicii aparent obișnuiți cu ea…) care m-a atras și chiar fascinat, eu fiind mai puțin atras de-a cumpăra ceva, cât mai mult de posibilitatea realizării acestor imagini.

E o piață în care te uimește vastitatea și abundența ofertei, ofertă despre care nu am motive să mă îndoiesc că provine din surse autohtone. Stigătele prin care vânzătorii te ademenesc înspre marfa lor, asigură sonoritatea locului, întregindu-i atmosfera caracteristică de iarmaroc, voind să te atragă spre mesele încărcate cu cele mai felurite produse, de cele mai diverse calități și prețuri, cele din urmă putând fi negociate, în buna şi consacrata tradiţie orientală!!

M-a surprins în mod aparte această adevărata oază (e drept…artificială), cu abundenţa ei de roade ale celui mai arid sol, aflată la mica distanţă de meleaguri deşertice atât de neatractive dar și atât de apropiate încât puteai ajunge la ele chiar și printr-o simplă plimbare. Îţi vine anevoie să crezi că tot ce te înconjoară, toată oferta multicoloră ce umple piaţa-oază, sunt efectiv smulse de acolo, aproape la doi pași, din fierbinţeala nisipului!!

Deducând, din gesturile mele de fotograf (înca…în formare…) cu al meu Sony α7II în mână, care erau rostul şi scopurile meu în iarmarocul lor efervescent şi aflat într-o perpetuă vânzoleală, îmi zâmbeau amabil și, cu excepția a vreo doi care mi-au arătat cuțitul (bănuiesc că doar la faza de gest de avertizare… fără intenția de a-l folosi…), mulți se lăsau fotografiați, ba chiar mă invitau s-o fac. Mi s-a zâmbit mult, mai ales de copiii pe care-i vedeam vânzănd darurile deşertului înţelept gospodărit, deşert pe care mi-l imaginam foarte de greu de stăpânit şi de convins întru a-şi oferi cele mai diverse recolte, recolte de roade îmbibate de cea mai sărăcăcioasa dar și savuroasă sevă, atât de greu smulsă din cel mai zgârcit sol.

Vrând-nevrând am facut comparaţii cu ţinutul al cărui rezident sunt şi m-am întrebat dacă cineva din afara Egiptului se înghesuie să cumpere din infima suprafaţă agricolă de pe malurile Nilului, întru paguba unanimă a localnicilor sau preferă terenurile infinit mai mănoase de pe la noi, cumpărate adesea, pe mai-nimic??!!

Mă gândeam cum de ajungem să fim conectați la o sursă de produse agricole despre care, într-o lume normală, poate că nici nu ar fi trebuit să auzim noi, nevrednici viețuitori pe un tărâm mănos pe care îl disprețuim și pe care ne străduim, cu osârdie demnă de o cauză mai bună, să îl neglijăm și să ni-l înstăinăm.

Oare ne merităm tărâmul nostru, al făgăduinței ignorate și batjocorite pe care, deocamdată, viețuim??!!