miercuri, 5 ianuarie 2011

Sic Transit...

La capătul unor îndelungate "explorări" într-un univers al gloriilor apuse, a energiilor încătuşate, a unor premature şi nemeritate "reduceri la tăcere", iată că proiectul locomotivelor iese alene din "depoul" imaginar al minţii şi sentimentelor mele, unde s-a zămislit pe o durată de câţiva ani, cu peste 80 de imagini.
Am căutat aceşti monştri încremeniţi la Oradea, Sibiu, Dej, Petroşani, Vatra Dornei şi Taşkent, apropiindu-mă, tiptil, de ei, nedorind să-i tulbur din somnul lor, ci doar să le propun o scurtă readucere în actualitate. Să propun celor ce le vor vedea maiestoasele siluete în fotografiile mele, o tristă şi nostalgică readucere aminte şi o meditaţie asupra efemerului vieţii, puterii, gloriei... M-au primit, peste tot prietenoşi, docili, degajând o incredibilă blândeţe. Aveau o frumuseţe aparte!! Eram doar eu cu ei şi comunicam tăcuţi. Le înţelegeam tristeţea în faţa ingratitudinii celor ce i-au dus acolo iar ei îmi simţeau compasiunea, empatia. Îi priveam îndelung înainte de-ai fotografia, fiindu-mi adesea teamă să stau în faţa lor. Eram atât de mic, iar ei atât de mari, chiar dacă deloc ameninţători...
Nu puteam face nimic pentru ei decât de-ai imortaliza într-o timidă încercare/propunere de aducere aminte, de-ai "prinde" în ipostaza în care rugina nu devenise încă omniprezenta şi neiertătoarea lor stăpână.
Momentele în care am stat faţă în faţă cu ei şi i-am fotografiat, au fost unele dintre cele mai plăcute din îndelungata mea activitate fotografică, plină de căutări. Poate că în puţine locuri am găsit ceva atât de profund şi apăsător ca ceea ce-mi ofereau aceşti prieteni tăcuţi. Şi cât îmi reproşez, mai ales acum, peste ani, faptul că nu le-am acordat mai mult timp.
Mă refer aici mai ales la Depoul din Oradea, pe lângă care, înainte de '89 treceam doar în viteza trenului şi vedeam multitudinea de locomotive cu aburi aşezate acolo în şiruri prelungi.
Am reuşit sa intru acolo cu aparatul fotografic doar în 1990 sau 1991 şi m-a uimit multitudinea de locomotive, de foarte multe tipuri ce se găseau acolo. Unele rare, poate chiar unice... Şi toate bine păstrate, semn al unui respect ce venea din vremuri în care se mai găsea aşa ceva...
Am fost poate prea superficial atunci, crezând ca le voi regăsi acolo şi alta dată şi voi reveni după ce tema pe care tocmai o abordasem se va fi sedimentat, plămădit, conturat în mintea mea.
Nu intuiam atunci ce soartă, mult mai crudă, le aştepta. În furia premeditată, programată, sistematică, criminală, IREVERSIBILĂ (!!!) de distrugere a tot ce mai stă în picioare în acesta ţară (şi care abia atunci demara...), au fost tăiate şi vândute ca fier vechi.
Dorinţa de-a continua efortul de aducere-aminte asupra lor m-a condus în alte locuri, unde încă mai erau păstrate. Unde li se mai acorda (deocamdată...) respectul postum binemeritat.
Le-am mângâiat cu privirea înainte de a pleca de peste tot unde le-am întâlnit, cu dorinţa mărturisită doar în lăuntrul meu, de-a le regăsi tot acolo, peste ani, şi de-a le fotografia din nou, cu alte gânduri şi sentimente, şi cu alte idei ce se vor fi acumulat în timp.
Sper ca imensa decepţie de la Oradea să nu se repete la Dej, Petroşani sau Sibiu, unde asemenea preţioase relicve se mai pot găsi.
Nu am însă motive să fiu optimist!!




Un comentariu: