sâmbătă, 26 noiembrie 2011

"Bucovina Mileniul III" - un salon "perturbat"

"Bucovina Mileniul III" - un salon "perturbat"

Recent, am avut ocazia să mă uit pe site-ul AAFR şi să găsesc următoarea postare: http://www.aafro.ro/evenimente/premiile-salonului-internaional-bucovina-mileniul-iii--2011/
Prima mea reacţie a fost, ca să mă exprim "academic", să "belesc ochii cât cepele" sau, păstrând aceeaşi notă, "sa fac ochii cât sarmaua" atunci când am văzut că la ediţia a VIII-a a Salonului Internaţional de Artă Fotografică „Bucovina Mileniul III”, organizat de Uniunea Artiştilor Fotografi din Bucovina - Suceava, sub patronajul Federaţiei Internaţionale de Artă Fotografică şi al Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România (păi cum altfel...), s-au primit, nici mai mult, nici mai puţin de 229 (două sute douăzeci şi nouă...) de fotografii, dintre care juriul, după ce a asudat copios, a selectat 91 de lucrări, adicătelea ceva sub 50 la 100 (sută) din lucrările primite (fapt "fără precedent", dacă e să citez o "somitate" a fotografiei autohtone...).
Când am văzut eu una ca asta, am râs amar câteva minute bune, apoi am făcut un efort semnificativ pentru a re-deveni serios (aşa cum sunt cunoscut îndeobşte...sic...) şi am început să mă gândesc dacă s-a mai întâlnit un caz asemănător în care un salon internaţional de artă fotografică sub patronaj FIAP ("înaltele patronaje" autohtone de oriunde fiind, cu delicateţe, ignorate...) a fost într-atât de "onorat" şi dacă s-a mai înregistrat, vreodată, aşa o "înghesuială" la trimiterea de lucrări spre profunda analiză a unui juriu incontestabil ca şi competenţă cum a fost cel de la Suceava... Nu am găsit "precedente" decât, eventual, la saloanele de odinioară ce aveau o temă unitară şi restrictivă, cum ar fi "Pantoful stâng, maro, în arta fotografică"...
Ei bine, a trebuit să fac efortul spre a deveni, pentru a doua oară, serios şi să rememorez istoricul saloanelor internaţionale de artă fotografică de la Suceava, istoric pe care îl cunosc relativ bine, având în vedere că am fost în juriul a cinci ediţii succesive.
Meritul incontestabil al organizării anuale a salonului de fotografie sucevean, dublat de un salon de diaporamă, aparţine regretatului Mihai Ungureanu, cel care, fără să fi fost cunoscut vreodată ca vreun renumit artist fotograf autohton şi-a găsit, la vârsta a III-a, pasiunea şi vocaţia pentru organizarea saloanelor internaţionale de artă fotografică ale căror reguli şi modalităţi de organizare şi le însuşise în mod exemplar. Îşi construise o bună colaborare/relaţie cu Federaţia Internaţională de Artă Fotografică (FIAP), în urmă căreia organizarea dublelor saloane de artă fotografică, anuale, sucevene mergea "şnur". Era dornic să organizeze aceste saloane şi pentru cinstirea şi răspândirea renumelui urbei sale natale, Suceava. Şi, Doamne, cât de bine a reuşit asta, câtă vreme a făcut-o independent, folosindu-se ce cele acumulate în propria experienţă şi de buna relaţie directă cu FIAP sau prin intermediul Uniunii Artiştilor Fotografi din Bucovina! A investit eforturi personale deosebite. Îmi aduc aminte de o discuţie telefonică avută cu el, în care îmi spunea că aştepta pensia pentru a plăti traducerile unor scrisori către FIAP.
Au fost organizate primele şase ediţii care s-au bucurat de un binemeritat prestigiu şi s-au finalizat cu expoziţii de înalt nivel calitativ, dar mai ales cu cataloage deosebit de bine realizate grafic şi tipografic. Se poate spune că Mihai Ungureanu se aşezase pe un loc de frunte în cadrul mişcării fotografice din România, realizând unele dintre cele mai valoroase şi prestigioase manifestări expoziţionale internaţionale autohtone. Îmi permit chiar să mă întreb dacă nu erau cumva CELE MAI PRESTIGIOASE??!!
Ei bine, toate au fost posibile până prin anul 2008, când în relaţia productivă, firească şi eficientă dintre Mihai Ungureanu/UAFB şi FIAP s-a interpus un intermediar, o "verigă", acceptată de FIAP, în virtutea unei mentalităţi de confort organizatoric (discutabil, pe alocuri...).
Această "verigă" s-a interpus în relaţia Mihai Ungureanu-FIAP într-o modalitate ce părea, la început, lucrativă, lăsând impresia unui nou început, iluzie ce avea să se spulbere după un scurt interval de timp.
La ediţia 2009, Mihai Ungureanu refuză relaţia de subordonare faţă de "verigă" (ale cărei modalitate de apariţie, principii de funcţionare, acaparare a unor drepturi şi principii organizatorice la nivel naţional şi relaţii cu artiştii fotografi români lasă mult loc de discuţii şi modificări). Refuză să se afilieze, să se subordoneze, să se supună, să fie docil, slugarnic, ascultător, obedient, refuză relaţia de şef-subaltent, de "Führershaft", refuză să se roage, să se milogească, să linguşească, refuza "tiparele", refuză formula "am înţeles, să trăiţi", refuză tot ceea ce nu îi era necesar în incontestabila sa experienţă organizatorică dar picate, pe nepusă masă, de cine ştie unde, pe principiile "de acuma faci cum ţi se spune" sau "faci cum vreau eu".
Atinge o culme a reuşitei cu ediţia a VII a salonului, ocazie cu care editează un catalog de un nivel calitativ excepţional, de nivel mondial, apreciat ca atare de însuşi Secretarul General al FIAP, Domnul Emile Wanderscheid.
Ediţiile precedente ale saloanelor de la Suceava înregistrau participări de cca. 1200 - 1300 de lucrări per ediţie. La asta se adăugau producţiile pentru salonul de diaporamă, organizat în paralel.
Nefasta intervenţie a "verigii" şi ambiţiile personale, împiedică organizarea ediţiei a VIII-a (2010). Mihai Ungureanu devenea "dizidentul" "oaia neagră" cel care trebuia împiedicat să îşi organizeze saloanele, să-şi îndeplinească idealul. Cineva din staff-ul "verigii" s-a lăudat, cu o anumită ocazie, cu faptul că "la Suceava nu va mai fi niciodată salon internaţional...". Mihai Ungureanu se luptă să-şi salveze saloanele, visul, idealul. "Veriga" îi pune "beţe în roate"... Îmi amintesc cum anul trecut, venind de la Iaşi, unde avusesem o expoziţie personală, primesc apelul telefonic al lui Mihai Ungureanu, care îmi comunica un semn pozitiv primit din partea FIAP, şi care îi dădea speranţe în continuarea eforturilor sale. Dar tot el, cunoscând opreliştile din partea "verigii", era conştient de dificultăţile pe care urma să le întâmpine. Nu pot să-i uit exclamaţia de om trist, disperat: "Domnul Pantea, voi ceda nervos!!".
Da, Mihai Ungureanu a cedat nervos, şi a murit uitat de lume în apartamentul lui, unde a fost descoperit după cca. o lună.
Salonul lui a fost extras din propria cenuşă ca o umilă şi muribundă pasăre Phoenix şi supus unei tentative de resuscitare, materializată cu ediţia din acest an la care fac referire. Culmea absurdului, "veriga" se implică!!! Poate cuiva îi vine greu să creadă, dar toată această "mâncătorie" tipic românească s-a "răsuflat", în vreun fel, în lumea fotografilor. Cu toate că salonul sucevean (salon singular, deoarece "paralelul" de diaporamă nu a mai fost organizat...) a fost mediatizat pe site-ul FIAP cu suficient timp înainte, acesta a primit doar... 229 de fotografii, cu toate că a avut două secţiuni distincte... Ridicol!!!
Nea Ungureanu, odihneşte-te în pace şi nu te răsuci în mormânt!!! Într-o lume a dreptăţii, vei rămâne ca un nume de referinţă în fotografia românească!!! Dar vom avea vreodată parte de acea "lume a dreptăţii" care să-ţi recunoască meritele?? Prin prezentele rânduri eu, Teodor Radu Pantea, vreau să-mi aduc aportul în acest sens...

vineri, 11 noiembrie 2011

Chipul imaginat

Chipul imaginat


Într-o ţară preponderent ortodoxă, drumeţul are ocazia, străbătând drumurile ce, adesea, nu duc nicăieri anume (ce locuri sunt, oare, cu adevărat semnificative în acest ţinut de se semeţeşte încă cu un nemeritat şi un nevrednic nume: România...), să vadă pe marginea acestora nişte jaloane ce separă distanţe de nimeni-cunoscute, dintre locuri/repere ambigui, de nimeni-ştiute, dar care cheamă trecătorul grăbit la un moment de răgaz, de meditaţie, de rugă. Sunt troiţele, simbol al credinţei ce prezintă, precum bine ştim cu toţii, chipul lui Isus, în cele mai felurite ilustrări, provenite dintr-o imaginare de un naiv inocent al înfăţişării pe care Mântuitorul ar fi putut-o avea şi tributare a unor şabloane venite cine ştie de unde...
Acest prototip de chip alungit, cu plete şi cu barba ascuţita sau despicată în două provine din surse unanim acceptate cum ar fi Giulgiul din Torino sau de pe pânza Veronicăi. Sunt aceste reprezentări, aceste şabloane, reale?? În arta Renaşterii, Michelangelo, adept înflăcărat al platonismului, l-a prezentat pe Isus în Judecata de Apoi din Capela Sixtină ca pe un tânăr fără barbă, lucru care a atras critica puternică a multor demnitari de la curtea papală.
Recent, am văzut pe unul dintre canalele de televiziune serioase, dar nu-mi aduc aminte dacă a fost Discovery, History sau National Geographic un documentar care prezenta un experiment foarte interesant. Era luat un craniu al unui izraelit contemporan cu Isus, pe care a fost realizată o reconstituire a unei fizionomii tipice a unui bărbat din acele vremuri. Era departe de ceea ce credem că ştim, de ceea ce ne imaginăm, de ceea ce acceptăm. Figura lui Isus, cea cu care ne-am obişnuit, cea pe care o vedem pretutindeni pare, în acest context, mult mai... europeană...
Reprezentările de pe troiţele răspândite pe lângă drumurile de pe la noi, reprezintă fie un Isus cu ochii închişi într-o atitudine adesea prea calmă pentru a o asocia morţii sau preambulului acesteia, sau un Isus cu ochii deschişi, uimit, resemnat sau semeţ în faţa morţii iminente sau, mai rar, chinuit, agonizând.
Se simte în aceste reprezentări naivitatea neagresivă, calmă a unor reprezentări portretistice având la bază arhetipuri imagistice venite de cine ştie unde, din imemorabile timpuri sau din subconştientul celui ce le-a fixat pe suportul din tabla. Cei ce le realizează, în cazul în care ar fi întrebaţi despre sursa lor de inspiraţie, ar spune ceva de genul: "Nu ştim, aşa se ştie că este, că trebuie să fie..."
Am străbătut drumurile pe care am întâlnit aceste troiţe. Ici, colo, dincolo, oriunde, peste tot... Nu am desprins raţiunea amplasării lor sau segmentele de drum pe care le separau. M-a surprins expresivitatea chipului, redat în atât de felurite moduri, chiar dacă reprezentările erau, cel mai adesea, rudimentare. Dar poate tocmai în asta constă semnificaţia lor şi valoarea lor estetic-figurativ-sentimentală.