Expoziţia Grupului PSA
E vastă şi atractivă aşa-numita "fotografie de salon", ce face obiectul şi ţinta saloanelor/competiţiilor/concursurilor de fotografie artistică, manifestări aflate într-o dinamică de neoprit, trecând prin cele mai felurite tendinţe, influenţe sau orientări. Este unul dintre domeniile cele mai stimulative ale creaţiei fotografice deoarece, chiar în pofida instalării unor "şabloane" "reguli nescrise" (dar prea unanim acceptate...), principii sau criterii de apreciere adesea contestabile, conduce, în final, spre o "rezultantă" indiscutabil pozitivă, cu tendinţă definitorie spre progres şi auto-perfecţionare în fotografie.
Cel ce tinde spre acest segment al creaţiei fotografice, îl poate considera sau utiliza, adesea, ca pe o trambulină spre alte domenii de aplicare a fotografiei, poate mult mai profitabile. Pentru unii poate fi, aşadar, un bun început şi îl consideră o etapă pasageră în activitatea lor. Ar fi cei pe care îi putem considera ca făcând parte din categoria "Pragmaticilor". Pentru alţii, poate fi un început fără sfârşit, iar cei atinşi de "flamă" nu mai pot renunţa la provocarea competiţiei perpetue, cu urcuşuri şi căderi, cu bucurii şi tristeţi, cu eşecuri şi (why not??) "succesuri"... Sunt grupul, mult mai extins al "Idealiştilor".
Aţi trimite lucrările la un salon de artă fotografică înseamnă a-ţi asuma rezultatele aprecierii unui juriu, ale cărui competenţă şi decizii, prin însăşi litera regulamentului salonului în cauza, nu-ţi este îngăduit a le pune la îndoială sau (Doamne fereşte...) contesta. Eşti nevoit adesea sa-ţi "înghiţi" unele remarci acide, unele calificative nu prea măgulitoare, deoarece "regula" te determină să iei lucrurile aşa cum sunt. Reacţia firească este însă aceea a propriei AUTOANALIZE, pentru a căuta "în propria ogradă" motivele eşecului şi de a accepta provocarea AUTOPERFECŢIONĂRII. Este singura reacţie firească, prin efectele benefice pe care le produce în timp, pentru cei ce au răbdare şi perseverenţă...
Grupul PSA s-a constituit din artişti fotografi orădeni care au aderat la Societatea Americană de Fotografie (PSA) şi au participat la diverse saloane de artă fotografică pe care aceasta le patronează. Rezultatele lor au fost meritorii, concretizate printr-o serie de premii şi menţiuni internaţionale. Au apărut însă şi anumite "voci" din partea unor... NEPARTICIPANŢI (...) ce afirmau, în baza principiului "strugurii sunt acri" faptul (nedovedit/nedovedibil...) cum că aceste saloane ar fi oarecum facile, iar condiţia "Sine qua non" a acceptărilor şi chiar a premiilor/menţiunilor s-ar reduce la simpla trimitere a lucrărilor şi la plata taxelor de participare.
Cum această mentalitate nu (prea) poate fi combătută sau înlăturată din acele minţi în care s-a instalat imuabil, cei ce participă la saloanele în cauză nu au altă alternativă decât aceea a unei autocenzuri şi mai stricte ale propriilor creaţii pentru ca ei înşişi să fie pătrunşi, în mod convingător, de conştiinţă lucrului bine făcut!!
Grupul PSA se compune din: Adela Rusu, Ovidiu Ilisie, Gheorghe Petrila, Constantin Dancoglu, Cristian Ene şi Teodor Radu Pantea. Ei invită iubitorii artei fotografice din Oradea la o expoziţie organizată în cadrul prestigioasei instituţii culturale orădene, Biblioteca Judeţeană "Gheorghe Şincai", cea care şi-a creat deja o tradiţie din organizarea unor expoziţii de artă fotografică.
Fiecare autor va expune câte şapte fotografii dintre cele prezentate, acceptate şi premiate la saloane de artă fotografică patronate de PSA şi organizate, preponderent, în SUA. E unul dintre momentele în care, cei şase autori au acceptat o nouă provocare a propriei selecţii. E un moment de sinceritate al fiecăruia dintre noi.
Invităm publicul orădean să ne cunoască, să ne judece, să ne critice, să ne aprecieze, să fie, într-un cuvânt, sincer cu noi. Pentru că şi noi ne-am străduit sa fim SINCERI!! Pentru ca suntem din categoria mai sus definită a IDEALIŞTILOR.
Va invităm la vernisaj, pe data de miercuri, 01 februarie 2012, orele 17,00 La Biblioteca Judeţeană "Gheorge SincaI".
Prezenţa Dvs. ne va onora şi vă mulţumim anticipat pentru participare.
luni, 30 ianuarie 2012
vineri, 11 noiembrie 2011
Chipul imaginat
Chipul imaginat
Într-o ţară preponderent ortodoxă, drumeţul are ocazia, străbătând drumurile ce, adesea, nu duc nicăieri anume (ce locuri sunt, oare, cu adevărat semnificative în acest ţinut de se semeţeşte încă cu un nemeritat şi un nevrednic nume: România...), să vadă pe marginea acestora nişte jaloane ce separă distanţe de nimeni-cunoscute, dintre locuri/repere ambigui, de nimeni-ştiute, dar care cheamă trecătorul grăbit la un moment de răgaz, de meditaţie, de rugă. Sunt troiţele, simbol al credinţei ce prezintă, precum bine ştim cu toţii, chipul lui Isus, în cele mai felurite ilustrări, provenite dintr-o imaginare de un naiv inocent al înfăţişării pe care Mântuitorul ar fi putut-o avea şi tributare a unor şabloane venite cine ştie de unde...
Acest prototip de chip alungit, cu plete şi cu barba ascuţita sau despicată în două provine din surse unanim acceptate cum ar fi Giulgiul din Torino sau de pe pânza Veronicăi. Sunt aceste reprezentări, aceste şabloane, reale?? În arta Renaşterii, Michelangelo, adept înflăcărat al platonismului, l-a prezentat pe Isus în Judecata de Apoi din Capela Sixtină ca pe un tânăr fără barbă, lucru care a atras critica puternică a multor demnitari de la curtea papală.
Recent, am văzut pe unul dintre canalele de televiziune serioase, dar nu-mi aduc aminte dacă a fost Discovery, History sau National Geographic un documentar care prezenta un experiment foarte interesant. Era luat un craniu al unui izraelit contemporan cu Isus, pe care a fost realizată o reconstituire a unei fizionomii tipice a unui bărbat din acele vremuri. Era departe de ceea ce credem că ştim, de ceea ce ne imaginăm, de ceea ce acceptăm. Figura lui Isus, cea cu care ne-am obişnuit, cea pe care o vedem pretutindeni pare, în acest context, mult mai... europeană...
Reprezentările de pe troiţele răspândite pe lângă drumurile de pe la noi, reprezintă fie un Isus cu ochii închişi într-o atitudine adesea prea calmă pentru a o asocia morţii sau preambulului acesteia, sau un Isus cu ochii deschişi, uimit, resemnat sau semeţ în faţa morţii iminente sau, mai rar, chinuit, agonizând.
Se simte în aceste reprezentări naivitatea neagresivă, calmă a unor reprezentări portretistice având la bază arhetipuri imagistice venite de cine ştie unde, din imemorabile timpuri sau din subconştientul celui ce le-a fixat pe suportul din tabla. Cei ce le realizează, în cazul în care ar fi întrebaţi despre sursa lor de inspiraţie, ar spune ceva de genul: "Nu ştim, aşa se ştie că este, că trebuie să fie..."
Am străbătut drumurile pe care am întâlnit aceste troiţe. Ici, colo, dincolo, oriunde, peste tot... Nu am desprins raţiunea amplasării lor sau segmentele de drum pe care le separau. M-a surprins expresivitatea chipului, redat în atât de felurite moduri, chiar dacă reprezentările erau, cel mai adesea, rudimentare. Dar poate tocmai în asta constă semnificaţia lor şi valoarea lor estetic-figurativ-sentimentală.
Într-o ţară preponderent ortodoxă, drumeţul are ocazia, străbătând drumurile ce, adesea, nu duc nicăieri anume (ce locuri sunt, oare, cu adevărat semnificative în acest ţinut de se semeţeşte încă cu un nemeritat şi un nevrednic nume: România...), să vadă pe marginea acestora nişte jaloane ce separă distanţe de nimeni-cunoscute, dintre locuri/repere ambigui, de nimeni-ştiute, dar care cheamă trecătorul grăbit la un moment de răgaz, de meditaţie, de rugă. Sunt troiţele, simbol al credinţei ce prezintă, precum bine ştim cu toţii, chipul lui Isus, în cele mai felurite ilustrări, provenite dintr-o imaginare de un naiv inocent al înfăţişării pe care Mântuitorul ar fi putut-o avea şi tributare a unor şabloane venite cine ştie de unde...
Acest prototip de chip alungit, cu plete şi cu barba ascuţita sau despicată în două provine din surse unanim acceptate cum ar fi Giulgiul din Torino sau de pe pânza Veronicăi. Sunt aceste reprezentări, aceste şabloane, reale?? În arta Renaşterii, Michelangelo, adept înflăcărat al platonismului, l-a prezentat pe Isus în Judecata de Apoi din Capela Sixtină ca pe un tânăr fără barbă, lucru care a atras critica puternică a multor demnitari de la curtea papală.
Recent, am văzut pe unul dintre canalele de televiziune serioase, dar nu-mi aduc aminte dacă a fost Discovery, History sau National Geographic un documentar care prezenta un experiment foarte interesant. Era luat un craniu al unui izraelit contemporan cu Isus, pe care a fost realizată o reconstituire a unei fizionomii tipice a unui bărbat din acele vremuri. Era departe de ceea ce credem că ştim, de ceea ce ne imaginăm, de ceea ce acceptăm. Figura lui Isus, cea cu care ne-am obişnuit, cea pe care o vedem pretutindeni pare, în acest context, mult mai... europeană...
Reprezentările de pe troiţele răspândite pe lângă drumurile de pe la noi, reprezintă fie un Isus cu ochii închişi într-o atitudine adesea prea calmă pentru a o asocia morţii sau preambulului acesteia, sau un Isus cu ochii deschişi, uimit, resemnat sau semeţ în faţa morţii iminente sau, mai rar, chinuit, agonizând.
Se simte în aceste reprezentări naivitatea neagresivă, calmă a unor reprezentări portretistice având la bază arhetipuri imagistice venite de cine ştie unde, din imemorabile timpuri sau din subconştientul celui ce le-a fixat pe suportul din tabla. Cei ce le realizează, în cazul în care ar fi întrebaţi despre sursa lor de inspiraţie, ar spune ceva de genul: "Nu ştim, aşa se ştie că este, că trebuie să fie..."
Am străbătut drumurile pe care am întâlnit aceste troiţe. Ici, colo, dincolo, oriunde, peste tot... Nu am desprins raţiunea amplasării lor sau segmentele de drum pe care le separau. M-a surprins expresivitatea chipului, redat în atât de felurite moduri, chiar dacă reprezentările erau, cel mai adesea, rudimentare. Dar poate tocmai în asta constă semnificaţia lor şi valoarea lor estetic-figurativ-sentimentală.
duminică, 11 septembrie 2011
Undeva, prin Polesia...
Drumurile vieţii m-au dus în Ucraina, la Rivne, unde am participat la o jurizare a unui salon internaţional de fotografie. Trudă multă, vreme de trei zile, peste 4000 de fotografii văzute, alături de doi ucraineni şi un neamţ. Jurizare a cărei rezultate s-au conturat anevoie... Da' s-au conturat în final!!
Apoi, Saşa (Alexandr Kharvat, important artist fotograf de prin partea locului, organizatorul acţiunii) ne-a purtat prin nişte peripluri pe meleaguri ucrainene ocazie cu care am văzut câte ceva. Merita!!
Programul deplasărilor (un workshop, de fapt...) prevedea în cea de-a doua zi un program crâncen: trezit la 4 dimineaţa, plecat din Rivne la 4,30 cu microbusul până la Antonovka, unde trebuia să ajungem la 7,00 când pleca trenuleţul pe şine cu ecartament îngust, o curiozitate de prin partea locului.
Porni trenul, dîgîdm, dîgîdm, avea trei vagoane destul de sordide, trase de o locomotivă echipată cu un motor de la faimoasele tancuri T34. Motor al dracului de puternic, dar nu tocmai rapid astfel ca am făcut peste trei ceasuri prin regiunea cu o atmosferă aparte numită Polesia.
Era o zonă în care satele, uitate de lume, erau conectate doar de acel tren, pitoresc în felul lui. Ni s-a spus ca vom ajunge într-un sat mai răsărit, unde vom asista (şi fotografia) la un început de an şcolar la şcoala locală (a, era să uit, era 1 septembrie, când se deschideau şcolile în Ucraina). Nu m-am arătat prea entuziasmat de această perspectivă, dar lăsam impresia finală până după eveniment.
Am participat la eveniment, am fost acceptaţi spre a fotografia (eram vreo 10...) şi localnicii, mai ale şcolérii se uitau la noi ca la nişte extratereştri. Nu mai văzuseră niciodată un asemenea "sobor" de fotografi la momentul căruia tocmai le erau protagonişti, dar îndrăznesc să afirm că nici părinţii şi nici prof-ii nu prea mai avuseseră parte de aşa ceva...
A fost interesant, pot spune acum, o experienţă inedită ale cărei rezultate le prezint mai jos.
Cred, cu regret, că nu voi mai lua parte la aşa ceva... Da' cine ştie???!!!
Apoi, Saşa (Alexandr Kharvat, important artist fotograf de prin partea locului, organizatorul acţiunii) ne-a purtat prin nişte peripluri pe meleaguri ucrainene ocazie cu care am văzut câte ceva. Merita!!
Programul deplasărilor (un workshop, de fapt...) prevedea în cea de-a doua zi un program crâncen: trezit la 4 dimineaţa, plecat din Rivne la 4,30 cu microbusul până la Antonovka, unde trebuia să ajungem la 7,00 când pleca trenuleţul pe şine cu ecartament îngust, o curiozitate de prin partea locului.
Porni trenul, dîgîdm, dîgîdm, avea trei vagoane destul de sordide, trase de o locomotivă echipată cu un motor de la faimoasele tancuri T34. Motor al dracului de puternic, dar nu tocmai rapid astfel ca am făcut peste trei ceasuri prin regiunea cu o atmosferă aparte numită Polesia.
Era o zonă în care satele, uitate de lume, erau conectate doar de acel tren, pitoresc în felul lui. Ni s-a spus ca vom ajunge într-un sat mai răsărit, unde vom asista (şi fotografia) la un început de an şcolar la şcoala locală (a, era să uit, era 1 septembrie, când se deschideau şcolile în Ucraina). Nu m-am arătat prea entuziasmat de această perspectivă, dar lăsam impresia finală până după eveniment.
Am participat la eveniment, am fost acceptaţi spre a fotografia (eram vreo 10...) şi localnicii, mai ale şcolérii se uitau la noi ca la nişte extratereştri. Nu mai văzuseră niciodată un asemenea "sobor" de fotografi la momentul căruia tocmai le erau protagonişti, dar îndrăznesc să afirm că nici părinţii şi nici prof-ii nu prea mai avuseseră parte de aşa ceva...
A fost interesant, pot spune acum, o experienţă inedită ale cărei rezultate le prezint mai jos.
Cred, cu regret, că nu voi mai lua parte la aşa ceva... Da' cine ştie???!!!
sâmbătă, 10 septembrie 2011
Abstract sucevean cu sclipiri...
Un cort din folie cu "buburuze" amplasat, culmea, langa Cetatea Sucevei pentru a adaposti nu mai shtiu ce... Legat cu funii sintetice albastre...
Realizand un univers de reflexii... Pe undeva, mai incolo, prin preajma venerabilei cetatzi se foia un alai de nunta cu tinere shi chipeseshe bucovinence... Am "tras" shi acolo (imagini, of course...)...Ma aflai shi eu prin partea locului shi acel cort m-a atras spre o incursiune inspre abstractul fotografic... Un fel de "foto-ghici" la care i-am desconspirat "pontul"... Abstactul in fotografie?? Un inepuizabil subiect shi de gasit oriunde... Vorba aia: "ochii cat sarmaua"...
Realizand un univers de reflexii... Pe undeva, mai incolo, prin preajma venerabilei cetatzi se foia un alai de nunta cu tinere shi chipeseshe bucovinence... Am "tras" shi acolo (imagini, of course...)...Ma aflai shi eu prin partea locului shi acel cort m-a atras spre o incursiune inspre abstractul fotografic... Un fel de "foto-ghici" la care i-am desconspirat "pontul"... Abstactul in fotografie?? Un inepuizabil subiect shi de gasit oriunde... Vorba aia: "ochii cat sarmaua"...
joi, 25 august 2011
Bresson, Victor Boldar si site-ul AAFR
Am deschis întâmplător site-ul Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România şi am avut plăcerea să găsesc un articol despre un eveniment despre care aveam câte ceva informaţii, şi anume despre vizita lui Henri Cartier-Bresson în România în anul 1975 şi despre incredibila ocazie oferită lui Victor Boldâr şi regretatului Nicu Dan Gelep de a-l însoţi pe la mănăstirile din Oltenia. Au avut şi incredibila ocazie de a-l fotografia, ştiut fiind că HCB era oarecum reticent la a fi fotografiat.
Il invidiez sincer (colegial şi amical, desigur…) pe Victor Boldâr, un valoros artist fotograf şi bun prieten, pentru ocazia pe care a avut-o şi sunt bucuros că deţin un CD cu imaginile realizate cu această ocazie. Văzând articolul de pe site-ul AAFR (http://www.aafro.ro/articole/victor-boldr--romnul-care-l-a-fotografiat-pe-henry-cartier-bresson/) am vrut să-l felicit, o dată în plus, pe Victor Boldâr pentru ceea ce a realizat atunci, în 1975, dar şi pentru ocazia de a rosti unele impresii şi de a rememora evenimentul.
O fac cu toata sinceritatea şi prietenia, pe această cale, deoarece nu am putut s-o fac pe site-ul AAFR. Acesta nu oferă posibilitatea unor comentarii, lucru ce mi se pare de neînţeles.
Oare de ce AAFR, care funcţionează fără cusur (fapt de care e convinsă toată „suflarea” fotografică din România) nu ne dă posibilitatea, nu să criticăm, Doamne fereşte (!!!), deoarece nu prea am avea ce, dar măcar de a ne exprima câteva gânduri, păreri (doar pozitive…) şi câteva mici sugestii, pe site-ul său (www.aafro.ro). Pe ăl’ de odinioară, acela cu „problema” se putea, până la un moment dat…
Nu pot decât să repet felicitările la adresa Domnului Boldâr, să-l asigur de stima mea şi sa-i promit că, la prima ocazie când îl voi întâlni, îi voi face câteva fotografii. Asta ca să mă pot lăuda ca sunt cel ce l-a fotografiat pe Victor Boldâr, cel care l-a fotografiat pe HENRI CARTIER BRESSON!!!
Il invidiez sincer (colegial şi amical, desigur…) pe Victor Boldâr, un valoros artist fotograf şi bun prieten, pentru ocazia pe care a avut-o şi sunt bucuros că deţin un CD cu imaginile realizate cu această ocazie. Văzând articolul de pe site-ul AAFR (http://www.aafro.ro/articole/victor-boldr--romnul-care-l-a-fotografiat-pe-henry-cartier-bresson/) am vrut să-l felicit, o dată în plus, pe Victor Boldâr pentru ceea ce a realizat atunci, în 1975, dar şi pentru ocazia de a rosti unele impresii şi de a rememora evenimentul.
O fac cu toata sinceritatea şi prietenia, pe această cale, deoarece nu am putut s-o fac pe site-ul AAFR. Acesta nu oferă posibilitatea unor comentarii, lucru ce mi se pare de neînţeles.
Oare de ce AAFR, care funcţionează fără cusur (fapt de care e convinsă toată „suflarea” fotografică din România) nu ne dă posibilitatea, nu să criticăm, Doamne fereşte (!!!), deoarece nu prea am avea ce, dar măcar de a ne exprima câteva gânduri, păreri (doar pozitive…) şi câteva mici sugestii, pe site-ul său (www.aafro.ro). Pe ăl’ de odinioară, acela cu „problema” se putea, până la un moment dat…
Nu pot decât să repet felicitările la adresa Domnului Boldâr, să-l asigur de stima mea şi sa-i promit că, la prima ocazie când îl voi întâlni, îi voi face câteva fotografii. Asta ca să mă pot lăuda ca sunt cel ce l-a fotografiat pe Victor Boldâr, cel care l-a fotografiat pe HENRI CARTIER BRESSON!!!
luni, 22 august 2011
Repere pe drumul ruinei
Repere pe drumul ruinei
Recent am prezentat la Craiova, in cadrul Cercului Militar, cu sprijinul deosebitului meu PRIETEN Mircea Anghel, colectzia "VAE VICTIS".
E o colectzie "de suflet" pentru mine, dar comentariul aparte al Anei Neamu mi-a nuantzat locul ei in preferintzele mele. A "indraznit" chiar un subtitlu, care va da un nou gir shi imbold cautarilor mele ulterioare: "Repere pe drumul ruinei". DEOSEBIT!!!
Multzumesc, inca o data, Ana Neamu!!
Voi cauta noi repere pe toate drumurile Romaniei, care sunt, toate ALE RUINEI!!! Romania este TZARA RUINEI!!!
http://www.facebook.com/#!/notes/ana-neamu/vae-victis-teodor-radu-pantea-la-craiova/10150273670413192?notif_t=like
Recent am prezentat la Craiova, in cadrul Cercului Militar, cu sprijinul deosebitului meu PRIETEN Mircea Anghel, colectzia "VAE VICTIS".
E o colectzie "de suflet" pentru mine, dar comentariul aparte al Anei Neamu mi-a nuantzat locul ei in preferintzele mele. A "indraznit" chiar un subtitlu, care va da un nou gir shi imbold cautarilor mele ulterioare: "Repere pe drumul ruinei". DEOSEBIT!!!
Multzumesc, inca o data, Ana Neamu!!
Voi cauta noi repere pe toate drumurile Romaniei, care sunt, toate ALE RUINEI!!! Romania este TZARA RUINEI!!!
http://www.facebook.com/#!/notes/ana-neamu/vae-victis-teodor-radu-pantea-la-craiova/10150273670413192?notif_t=like
duminică, 10 aprilie 2011
Vae Victis
Când am plecat la armata la termen redus am făcut-o cu sentimentul că vor urma şase luni (aproape) şterse din calendarul vieţii mele şi asta pentru că ştiam că va trebui să fac ceva ce nu mă atrăgea defel şi cu care nu eram familiarizat, ceva ce nu cadra cu stilul şi concepţiile mele dar, mai ales, pentru că era ceva la care trebuia să mă supun contrar voinţei mele. Nu auzisem de la cei ce trecuseră prin această etapă a vieţii decât lucruri care îmi produceau un real disconfort, pe măsură ce mă apropiam de unitatea militară, cu valiza din scânduri în mână.
Reacţia mea de adaptare a fost o atitudine gen “soldatul Svejk” care, spre satisfacţia mea, mi-a mers de minune pe toată durata cât am fost “sub drapel”.
“Liberarea” a fost un moment de imensă bucurie, am încheiat acea perioadă din viaţa mea fără a deveni vreun vajnic oştean dar cu sentimentul că, totuşi, mi-am petrecut acele şase luni într-o instituţie serioasă şi riguroasă, iar perioada petrecută acolo lăsase ceva urme în modul meu ulterior de-a gândi. Rămăsesem cu convingerea că Armata Română era o forţă reală, care îmi inspirase încredere şi respect.
A trecut multă vreme de atunci, a trecut chiar şi un eveniment ambiguu şi nefast, numit pompos şi impropriu, “revoluţie” după care a urmat ceea ce putem constata cu toţii, fiecare prin prisma propriilor percepţii/concepţii.
Armata Română, sprijinind acel eveniment, şi-a semnat cu propria mână sentinţa de condamnare la moarte, oferind, peste ani, unul din rarele cazuri de “capitulare” fără luptă şi lipsită de glorie. Au urmat sloganele în care, fie-mi permis să nu cred, al “Umbrelei NATO ” sau a “armatei de profesionişti ” referitoare la nişte concepte ale căror (după părerea mea...) lipsă de sens nu doresc să se adeverească vreodată. Desigur, acea Armată de odinioară nu ar fi putut să se opună metodelor mult mai rafinate de “cotropire” economică, la modă acum şi ale cărei victime suntem fără drept de apel, dar la care ne-am supus chiar, cu o ridicolă frenezie dar şi cu acea resemnare, derivând din acel mult-invocat şi păgubos spirit mioritic tipic nouă. Le-ar fi putut însă, atenua, încetini, amâna...
Nu o va face nici cea de acuma, “restructurată”, “modernizată”, “bla-bla-tizata”... pentru că acea “cotropire” s-a “implementat” prea pregnant, catastrofal şi definitiv în ţinutul numit încă România... Actuala armata de paradă a României aşteaptă, eventual, o invazie din partea Andorei, Lichtenstein-ului sau, mai grav, a Muntenegrului, căreia i-ar face, probabil, faţă... Rămâne de văzut...
Dar poate că Armata de altădată merita ca moştenirea/amintirea ei să impună o atitudine de respect postum chiar şi după înfrângerea, anihilarea şi retragerea lipsită de glorie, la care a fost condamnată. Îşi desfăşurase activitatea în locaţii/clădiri construite pe îndelete şi cu trudă, făcute temeinic, făcute să ţină... Odată evacuate, puteau primi felurite alte destinaţii folositoare. Furia distructivă a învins însă, ca dealtfel pe tot cuprinsul României.
Fostele cazărmi şi arsenale au fost lăsate la îndemâna unei etnii foarte preţuitoare de cărămizi şi fier vechi, care “curăţă” temeinic şi eficient locurile în cauză (neglijând cu obstinaţie orice forma de proprie "curăţire"... corporală şi... mentală), sub ochii tuturor şi în plină zi.
Am avut ocazia să ajung într-o locaţie de acest fel, dezafectată, marcată de stigmatul distrugerii programate dar încă... în picioare... Unde??!! Nu contează! Poate fi ORIUNDE...
Nicăieri nu mi-a fost dat să am o imagine a nepăsării, relei-intenţii, a lipsei totale de respect, a jafului şi iresponsabilităţii că în acel incredibil de vast spaţiu al zădărniciei şi distrugerii.
Din prima clipă mi s-a conturat un nou proiect, poate cel mai pregnant şi mai actual... Am decis sa-l "atac"... Vorbim în termeni militari, nu-i aşa??!!
Vreau ca acest proiect al meu sa fie cel mai sumbru, cel mai crâncen, să fie un singular urlet de revoltă, care ştiu ca nu va folosi la nimic dacă va rămâne singular. Şi are cele mai mari şanse să rămână... Fotografiam trist, fotografiam înlăcrimat, fotografiam deprimat, fotografiam îndârjit, fotografiam încrâncenat, fotografiam revoltat...
Am părăsit acel loc cu o recoltă de fotografii pe care preferam să nu am ocazia să le fac vreodată dar şi cu o nesfârşită tristeţe. Nu voi fi probabil în asentimentul multora atunci când voi afirma că România de dinainte de ’98 era o ţară semeaţă, cu o personalitate bine conturată, al cărei cetăţean nu mă ruşinam să mă consider. Nu pot afirma acelaşi lucru acuma! Pentru mine, România (sau... Rominia...) de acuma este un ţinut (considerat încă o.. ţară) umilit, desconsiderat, INFRÂNT, ÎNGENUNCHIAT... O fi încă o ţară??!! Poate că da, dar una cu “garda jos”...
VAE VICTIS !!
Reacţia mea de adaptare a fost o atitudine gen “soldatul Svejk” care, spre satisfacţia mea, mi-a mers de minune pe toată durata cât am fost “sub drapel”.
“Liberarea” a fost un moment de imensă bucurie, am încheiat acea perioadă din viaţa mea fără a deveni vreun vajnic oştean dar cu sentimentul că, totuşi, mi-am petrecut acele şase luni într-o instituţie serioasă şi riguroasă, iar perioada petrecută acolo lăsase ceva urme în modul meu ulterior de-a gândi. Rămăsesem cu convingerea că Armata Română era o forţă reală, care îmi inspirase încredere şi respect.
A trecut multă vreme de atunci, a trecut chiar şi un eveniment ambiguu şi nefast, numit pompos şi impropriu, “revoluţie” după care a urmat ceea ce putem constata cu toţii, fiecare prin prisma propriilor percepţii/concepţii.
Armata Română, sprijinind acel eveniment, şi-a semnat cu propria mână sentinţa de condamnare la moarte, oferind, peste ani, unul din rarele cazuri de “capitulare” fără luptă şi lipsită de glorie. Au urmat sloganele în care, fie-mi permis să nu cred, al “Umbrelei NATO ” sau a “armatei de profesionişti ” referitoare la nişte concepte ale căror (după părerea mea...) lipsă de sens nu doresc să se adeverească vreodată. Desigur, acea Armată de odinioară nu ar fi putut să se opună metodelor mult mai rafinate de “cotropire” economică, la modă acum şi ale cărei victime suntem fără drept de apel, dar la care ne-am supus chiar, cu o ridicolă frenezie dar şi cu acea resemnare, derivând din acel mult-invocat şi păgubos spirit mioritic tipic nouă. Le-ar fi putut însă, atenua, încetini, amâna...
Nu o va face nici cea de acuma, “restructurată”, “modernizată”, “bla-bla-tizata”... pentru că acea “cotropire” s-a “implementat” prea pregnant, catastrofal şi definitiv în ţinutul numit încă România... Actuala armata de paradă a României aşteaptă, eventual, o invazie din partea Andorei, Lichtenstein-ului sau, mai grav, a Muntenegrului, căreia i-ar face, probabil, faţă... Rămâne de văzut...
Dar poate că Armata de altădată merita ca moştenirea/amintirea ei să impună o atitudine de respect postum chiar şi după înfrângerea, anihilarea şi retragerea lipsită de glorie, la care a fost condamnată. Îşi desfăşurase activitatea în locaţii/clădiri construite pe îndelete şi cu trudă, făcute temeinic, făcute să ţină... Odată evacuate, puteau primi felurite alte destinaţii folositoare. Furia distructivă a învins însă, ca dealtfel pe tot cuprinsul României.
Fostele cazărmi şi arsenale au fost lăsate la îndemâna unei etnii foarte preţuitoare de cărămizi şi fier vechi, care “curăţă” temeinic şi eficient locurile în cauză (neglijând cu obstinaţie orice forma de proprie "curăţire"... corporală şi... mentală), sub ochii tuturor şi în plină zi.
Am avut ocazia să ajung într-o locaţie de acest fel, dezafectată, marcată de stigmatul distrugerii programate dar încă... în picioare... Unde??!! Nu contează! Poate fi ORIUNDE...
Nicăieri nu mi-a fost dat să am o imagine a nepăsării, relei-intenţii, a lipsei totale de respect, a jafului şi iresponsabilităţii că în acel incredibil de vast spaţiu al zădărniciei şi distrugerii.
Din prima clipă mi s-a conturat un nou proiect, poate cel mai pregnant şi mai actual... Am decis sa-l "atac"... Vorbim în termeni militari, nu-i aşa??!!
Vreau ca acest proiect al meu sa fie cel mai sumbru, cel mai crâncen, să fie un singular urlet de revoltă, care ştiu ca nu va folosi la nimic dacă va rămâne singular. Şi are cele mai mari şanse să rămână... Fotografiam trist, fotografiam înlăcrimat, fotografiam deprimat, fotografiam îndârjit, fotografiam încrâncenat, fotografiam revoltat...
Am părăsit acel loc cu o recoltă de fotografii pe care preferam să nu am ocazia să le fac vreodată dar şi cu o nesfârşită tristeţe. Nu voi fi probabil în asentimentul multora atunci când voi afirma că România de dinainte de ’98 era o ţară semeaţă, cu o personalitate bine conturată, al cărei cetăţean nu mă ruşinam să mă consider. Nu pot afirma acelaşi lucru acuma! Pentru mine, România (sau... Rominia...) de acuma este un ţinut (considerat încă o.. ţară) umilit, desconsiderat, INFRÂNT, ÎNGENUNCHIAT... O fi încă o ţară??!! Poate că da, dar una cu “garda jos”...
VAE VICTIS !!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)