Vae Victis

Când am plecat la armata la termen redus am făcut-o cu sentimentul că vor urma şase luni (aproape) şterse din calendarul vieţii mele şi asta pentru că ştiam că va trebui să fac ceva ce nu mă atrăgea defel şi cu care nu eram familiarizat, ceva ce nu cadra cu stilul şi concepţiile mele dar, mai ales, pentru că era ceva la care trebuia să mă supun contrar voinţei mele. Nu auzisem de la cei ce trecuseră prin această etapă a vieţii decât lucruri care îmi produceau un real disconfort, pe măsură ce mă apropiam de unitatea militară, cu valiza din scânduri în mână.
Reacţia mea de adaptare a fost o atitudine gen “soldatul Svejk” care, spre satisfacţia mea, mi-a mers de minune pe toată durata cât am fost “sub drapel”.
“Liberarea” a fost un moment de imensă bucurie, am încheiat acea perioadă din viaţa mea fără a deveni vreun vajnic oştean dar cu sentimentul că, totuşi, mi-am petrecut acele şase luni într-o instituţie serioasă şi riguroasă, iar perioada petrecută acolo lăsase ceva urme în modul meu ulterior de-a gândi. Rămăsesem cu convingerea că Armata Română era o forţă reală, care îmi inspirase încredere şi respect.
A trecut multă vreme de atunci, a trecut chiar şi un eveniment ambiguu şi nefast, numit pompos şi impropriu, “revoluţie” după care a urmat ceea ce putem constata cu toţii, fiecare prin prisma propriilor percepţii/concepţii.
Armata Română, sprijinind acel eveniment, şi-a semnat cu propria mână sentinţa de condamnare la moarte, oferind, peste ani, unul din rarele cazuri de “capitulare” fără luptă şi lipsită de glorie. Au urmat sloganele în care, fie-mi permis să nu cred, al “Umbrelei NATO ” sau a “armatei de profesionişti ” referitoare la nişte concepte ale căror (după părerea mea...) lipsă de sens nu doresc să se adeverească vreodată. Desigur, acea Armată de odinioară nu ar fi putut să se opună metodelor mult mai rafinate de “cotropire” economică, la modă acum şi ale cărei victime suntem fără drept de apel, dar la care ne-am supus chiar, cu o ridicolă frenezie dar şi cu acea resemnare, derivând din acel mult-invocat şi păgubos spirit mioritic tipic nouă. Le-ar fi putut însă, atenua, încetini, amâna...
Nu o va face nici cea de acuma, “restructurată”, “modernizată”, “bla-bla-tizata”... pentru că acea “cotropire” s-a “implementat” prea pregnant, catastrofal şi definitiv în ţinutul numit încă România... Actuala armata de paradă a României aşteaptă, eventual, o invazie din partea Andorei, Lichtenstein-ului sau, mai grav, a Muntenegrului, căreia i-ar face, probabil, faţă... Rămâne de văzut...
Dar poate că Armata de altădată merita ca moştenirea/amintirea ei să impună o atitudine de respect postum chiar şi după înfrângerea, anihilarea şi retragerea lipsită de glorie, la care a fost condamnată. Îşi desfăşurase activitatea în locaţii/clădiri construite pe îndelete şi cu trudă, făcute temeinic, făcute să ţină... Odată evacuate, puteau primi felurite alte destinaţii folositoare. Furia distructivă a învins însă, ca dealtfel pe tot cuprinsul României.
Fostele cazărmi şi arsenale au fost lăsate la îndemâna unei etnii foarte preţuitoare de cărămizi şi fier vechi, care “curăţă” temeinic şi eficient locurile în cauză (neglijând cu obstinaţie orice forma de proprie "curăţire"... corporală şi... mentală), sub ochii tuturor şi în plină zi.
Am avut ocazia să ajung într-o locaţie de acest fel, dezafectată, marcată de stigmatul distrugerii programate dar încă... în picioare... Unde??!! Nu contează! Poate fi ORIUNDE...
Nicăieri nu mi-a fost dat să am o imagine a nepăsării, relei-intenţii, a lipsei totale de respect, a jafului şi iresponsabilităţii că în acel incredibil de vast spaţiu al zădărniciei şi distrugerii.
Din prima clipă mi s-a conturat un nou proiect, poate cel mai pregnant şi mai actual... Am decis sa-l "atac"... Vorbim în termeni militari, nu-i aşa??!!
Vreau ca acest proiect al meu sa fie cel mai sumbru, cel mai crâncen, să fie un singular urlet de revoltă, care ştiu ca nu va folosi la nimic dacă va rămâne singular. Şi are cele mai mari şanse să rămână... Fotografiam trist, fotografiam înlăcrimat, fotografiam deprimat, fotografiam îndârjit, fotografiam încrâncenat, fotografiam revoltat...
Am părăsit acel loc cu o recoltă de fotografii pe care preferam să nu am ocazia să le fac vreodată dar şi cu o nesfârşită tristeţe. Nu voi fi probabil în asentimentul multora atunci când voi afirma că România de dinainte de ’98 era o ţară semeaţă, cu o personalitate bine conturată, al cărei cetăţean nu mă ruşinam să mă consider. Nu pot afirma acelaşi lucru acuma! Pentru mine, România (sau... Rominia...) de acuma este un ţinut (considerat încă o.. ţară) umilit, desconsiderat, INFRÂNT, ÎNGENUNCHIAT... O fi încă o ţară??!! Poate că da, dar una cu “garda jos”...
VAE VICTIS !!