Într-o ţară preponderent ortodoxă, drumeţul are ocazia, străbătând drumurile ce, adesea, nu duc nicăieri anume (ce locuri sunt, oare, cu adevărat semnificative în acest ţinut de se semeţeşte încă cu un nemeritat şi un nevrednic nume: România...), să vadă pe marginea acestora nişte jaloane ce separă distanţe de nimeni-cunoscute, dintre locuri/repere ambigui, de nimeni-ştiute, dar care cheamă trecătorul grăbit la un moment de răgaz, de meditaţie, de rugă. Sunt troiţele, simbol al credinţei ce prezintă, precum bine ştim cu toţii, chipul lui Isus, în cele mai felurite ilustrări, provenite dintr-o imaginare de un naiv inocent al înfăţişării pe care Mântuitorul ar fi putut-o avea şi tributare a unor şabloane venite cine ştie de unde...
Acest prototip de chip alungit, cu plete şi cu barba ascuţita sau despicată în două provine din surse unanim acceptate cum ar fi Giulgiul din Torino sau de pe pânza Veronicăi. Sunt aceste reprezentări, aceste şabloane, reale?? În arta Renaşterii, Michelangelo, adept înflăcărat al platonismului, l-a prezentat pe Isus în Judecata de Apoi din Capela Sixtină ca pe un tânăr fără barbă, lucru care a atras critica puternică a multor demnitari de la curtea papală.
Recent, am văzut pe unul dintre canalele de televiziune serioase, dar nu-mi aduc aminte dacă a fost Discovery, History sau National Geographic un documentar care prezenta un experiment foarte interesant. Era luat un craniu al unui izraelit contemporan cu Isus, pe care a fost realizată o reconstituire a unei fizionomii tipice a unui bărbat din acele vremuri. Era departe de ceea ce credem că ştim, de ceea ce ne imaginăm, de ceea ce acceptăm. Figura lui Isus, cea cu care ne-am obişnuit, cea pe care o vedem pretutindeni pare, în acest context, mult mai... europeană...
Reprezentările de pe troiţele răspândite pe lângă drumurile de pe la noi, reprezintă fie un Isus cu ochii închişi într-o atitudine adesea prea calmă pentru a o asocia morţii sau preambulului acesteia, sau un Isus cu ochii deschişi, uimit, resemnat sau semeţ în faţa morţii iminente sau, mai rar, chinuit, agonizând.
Se simte în aceste reprezentări naivitatea neagresivă, calmă a unor reprezentări portretistice având la bază arhetipuri imagistice venite de cine ştie unde, din imemorabile timpuri sau din subconştientul celui ce le-a fixat pe suportul din tabla. Cei ce le realizează, în cazul în care ar fi întrebaţi despre sursa lor de inspiraţie, ar spune ceva de genul: "Nu ştim, aşa se ştie că este, că trebuie să fie..."
Am străbătut drumurile pe care am întâlnit aceste troiţe. Ici, colo, dincolo, oriunde, peste tot... Nu am desprins raţiunea amplasării lor sau segmentele de drum pe care le separau. M-a surprins expresivitatea chipului, redat în atât de felurite moduri, chiar dacă reprezentările erau, cel mai adesea, rudimentare. Dar poate tocmai în asta constă semnificaţia lor şi valoarea lor estetic-figurativ-sentimentală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu