miercuri, 16 februarie 2011

PromoStress

"PromoStress" sau plimbarea unui bezmetic derutat


Mă plimb bezmetic prin Bucureşti, un oraş ce continuă să exercite asupra mea diferite faţete ale unei greu de definit fascinaţii, deoarece acest „feeling” încearcă să se strecoare, să se definească dintr-un vălmăşag de senzaţii contradictorii, confuze, ambigui… Dar am totuşi atârnat de gât, pentru scopuri încă vag conturate, un Canon EOS 40D, cu oarece obiective ce stăteau în „stand-by” într-o geantă ce-mi încovoia umărul.
Viaţa de zi cu zi a străzii, dar mai ales „oferta” oraşul meu, relativ patriarhal, încetase de mult să mă mai inspire întru realizarea unor fotografii, care să răspundă, chiar şi numai parţial, anumitor chemări lăuntrice. Mă plimb aşadar fără rost, cu privirea aţintită cel mult în faţă-stânga-dreapta, gândind adesea, vag, la ceea ce înseamnă „street photography” în viziunea unor iluştri promotori ai genului, şi îmi treceau prin ochii minţii „frânturi” de Joel Mayerowitz, Lee Friedlander, Garry Winogrand sau William Eggleston. Da, mă plimbam printr-un univers ce trimitea semne discrete, de undeva de sus, de unde aruncam, arareori şi fugitiv, priviri indiferente. Nu percepeam încă, provocarea…
Era ceasul de vârf a vânzolelii, al acestei mişcări browniene însufleţite, al acestui furnicar uman aflat într-un du-te – vino animat de cele mai felurite provocări ale vieţii de zi cu zi. Şi încep să arunc priviri în sus, întrebându-mă dacă cei din jurul meu fac acelaşi lucru, dacă percepeau acel „ceva” aşa cum începeam eu sa-l percep…
Şi mă întrebam dacă asupra lor, trăitori în acest univers cotidian, acel grotesc decor al clădirilor drapate cu imense bannere publicitare, ce acoperă faţade întregi, ferestre, balcoane, interpunând o barieră între două lumi distincte: una, cea locuitorilor acelor clădiri atât de despersonalizate în acea grotescă vestimentaţie, cărora li se voalează orizontul şi cealaltă, căreia îi este impus un decor condiţionat,  motivat de o acerbă concurenţă, decis de cei ce pot concesiona imense suprafeţe verticale, promotori ai acestui pestriţ, nefiresc şi aberant decor, are acelaşi efect ca şi asupra mea. Un decor ce nu ţine câtuşi de puţin cont de ceea ce ochiul trecătorului, aflat într-o neostoită goană pricinuită de interminabilele probleme ale vieţii, ar vrea, ar dori, i-ar face plăcere să vadă.
Coloritul strident, kitsch-ul şi sloganele tembele aduc la indiferenţă acea masă amorfa de trecători, striviţi parcă de imensitatea acestui monstruos eşafodaj, ce-i face să pară mai mici, mai neînsemnaţi, mai neputincioşi. Roiesc indiferenţi în jurul meu, cel ce devin, la rându-mi, interesat treptat de acest nefiresc grotesc şi stupid decor.
Un decor pe care încep a-l descoperi, pe măsură ce un sentiment straniu, de angoasă mă domină şi… mă inspiră.
Îmi amintesc de Canon-ul ce mă însoţea docil. Aleg clădirile înalte, cu multe panouri, cu multe culori, slogane, brand-uri, şi fotografiez numai pe verticală. Voi decide apoi, în faţa computerului o renunţare la o posibilă cromatică, ce nu-şi găsea motivaţie dacă rămânem la părerea conform căreia culoarea ar trebui sa fie o condiţie a esteticului, o aducere la un numitor comun al imaginilor monocrome, cu contrast accentuat, mai sugestiv poate, pentru o atmosferă apăsătoare, pe care, cu obstinaţie voiam s-o redau. Pentru a accentua acea amintită angoasă ce mă marca atunci, acuma, acut, pregnant, dar cu trimiteri spre "dintotdeuna"...…
Mă cufund în acest inepuizabil subiect şi fotografiez cu frenezie. Mai aveam ceva timp până la plecarea trenului spre Oradea, dar şansa unei reveniri, după o primă analiză a „recoltei”, avea să se ivească în curând.
Încerc să îmi imaginez proiecţia în mentalul trecătorului a invaziei de imagini de-a valma, texte, cuvinte disparate, fraze fără înţelesuri ce derivă din alăturarea de felurite bannere cu îndemnuri adesea contrarii, zâmbete forţate şi fals optimism de studio (…), produse neînsemnate şi de-o calitate discutabilă aşternute în imagini (prea) îmbietoare pe câteva etaje, chemări spre cele mai ademenitoare locuri de risipit banii şi vremea, emanate din acest veritabil „bâlci al deşertăciunilor”. Îmi rotesc privirea şi „scanez” reclamele în rapidă desfăşurare şi dau titluri imaginilor ce mi se conturează deja în imaginaţie: ...acumestiajutatsa..., ...alixavienazzaronaturaplant..., ...astrauniqalevisedoxunbuttoned..., ...bazzaconioreleminutebazzaconi..., ...canonfuncocacolatr..., ...cocacolakizzpsssstttt..., ...fiat500masinaanuluirelaxmontblanc..., ...kicknosugarpepsilight..., etc.
Este ceea ce ne rămâne…
Dar ce ne rămâne??? Din acel "nimic" pe care un resort lăuntric ne îndeamnă să-l rostim ca răspuns spontan şi firesc la aceasta întrebare retorică, răzbate, totuşi, ceva... Poate o reconsiderare a dimensiunilor kitsch-ului, ce poate uneori ni se limita la brelocul-schelet, la căţelul de-cap-mişcător de la luneta maşinii ce tocmai ne-a depăşit, la casetofonul pe-stradă-urlător (de manele...) cu vârtejuri de LED-uri, la pălăria americanoidă cu boruri ridicate şi tighel evidenţiat, la tricourile cu slogane cretinoide, la blugii cu inimioare pe fese, la cuverturile cu răpirea din serai, şi cate şi mai câte...
Erau dimensiuni ale kitsch-ului ce ne încăpeau într-un orizont aflat undeva, în câmpul proxim al privirii, şi pe care îl puteam evita printr-o simplă rotire a capului spre o direcţie inofensivă. Dar iată că acum kitsch-ul devine monumental, devine atotcuprinzător, devine copleşitor atât prin dimensiunile sale, dar mai ales prin faptul că vine ca un verdict sau un dat irevocabil, de undeva de sus, cu o forţa sălbatică, furibundă, a unei lovituri ale unui imens baros, scăpat de sub control. Un baros care loveşte şi apoi se ridica iar...
Victimele minuscule ce mişună pe sub acest imens şi grotesc decor afirmă adesea ca suferă de stress, de depresii, de nelinişti felurite. Invazia acestui decor este adesea, pe lângă evident agresivă, şi insidioasa şi parşivă, totodată. Se instalează implacabil în subconştientul fiecăruia.
Dar poate că cei ce sălăşluiesc într-o clădire, undeva pe B-dul Magheru, şi care au avut privilegiul să se afle în spatele bikineilor roşii ai Raduleascăi  măriţi preţ de vreo şase ferestre mă vor contrazice: ei aprind o ţigară şi văd lumea în roz!
Dar scopul demersului meu, materializat prin proiectul "PromoStress va fi atins pe deplin atunci când, revenind prin locurile în care am adunat aceste imagini, voi constata că întreg decorul a dispărut. Dar cum îmi este greu să cred că acest lucru va fi vreodată posibil, mă voi mulţumi când voi vedea că undeva, chiar şi numai într-un singur loc, cineva, un revoltat al acestui secol, va fi decupat o bucată dreptunghiulară din bannerul care, contrar voinţei sale, îi împiedica o posibilă privire spre un iluzoriu "mai bine"...


















joi, 27 ianuarie 2011

Halloween & Valentine's Day


Tot aud de pseudo-sarbatorile/evenimentele numite "Valentine's Day" sau "Halloween". Ajung la varsta asta (58 de ani, multzi inainte, multzumesc...) ca sa aflu ca acel obiect din cucurbata golita de semnintze shi cioplita ca shi chip uman, cu lumanarea inauntru, este nici mai mult nici mai putzin o traditzie de sorginte scotziana adoptata, apoi, de americani.
Pai eram copil de patru ani (vezi fotografia din profilul Facebook) cand un unchi dinspre tata (Doamne iarta-i pe amandoi) din satul natal al tatalui meu, unde am petrecut ceva vreme ca shi copil, imi facea chestia aia din cucurbata ( pe care o numea "sperietoare") de cate ori i-o ceream, fara a-mi spune vreodata: "Amu nu-tzi fac, pruncule, ca nu-i inca Halloween!!". Dupa ce ma saturam de obiectul acela atat de plin de semnificatzii, era devorat de porci...
Eu mi-am permis o definitzie proprie pentru oricare dintre aceste evenimente care pentru mine nu au nici cea mai neinsemnata semnificatzie shi care ar trece neobservate daca nu m-ar freca la cap televiziunile autohtone cu shtiri plicticoase legate de ele.
Definitzia suna cam asha:
"Un uriash partz american inhalat cu nesatz de o natzie aflata in deriva, care nu se (mai) regaseshte in propriile traditzii."

duminică, 23 ianuarie 2011

Imi sare tzandara cu Tzandarica!!

Pe coloana din drepata a monitorului meu, atunci cand ma uit la profilul meu pe Facebook, unde apar reclamele de care nu shtiu cum sa scap, mi-a aparut de cateva ori un anuntz prin care Ovidiu Lipan Tzandarica oferea prin tragere la sortzi 10 postere cu autograf, cu conditzia sa-i dai un LIKE pe profilul sau, profil care te "taie" de la alte modalitatzii de-ati exprima o parere.
Eu nu spun ca, pe principiul "in tzara orbilor chioru-i imparat", Tzanadrica nu ar ocupa o pozitzie de frunte in simulacrul de rock din atat de nesemnificativa (pe plan mondial...) Romanie. Poate aprecierea mea condescendenta era mai nuantzata daca Tzandarica nu l-ar copia la modul flagrant pe Goran Bregovic, prin muzica pe care o produce cu acea trupa numita "Trei prajini" sau cam asha ceva...

Sau daca trupa "Roshu & Negru care l-a consacrat, nu ar fi trait din piesele celor de la "Blood Sweat & Tears"
Da' pentru cei ce vor sa afle cam ce inseamna un baterist shi/sau un solo de baterie, le recomand:
Cream, Wheels Of Fire (1968), piesa TOAD, solo de baterie Ginger Baker;
Blue Oyster Cult, Live (1976), piesa BUCK'S BOOGIE, solo de baterie Albert Bouchard.
Sau, mai la indemana tuturor, pushtiul de vreo 20 de ani din Noua Zeelanda (ceva corcitura cu maori...), Dylan Elise.
Iata un solo de baterie de 10 minute sustzinut pe cand avea 16 ani.
http://www.youtube.com/watch?v=bHDjGtj18X0
Shi ar mai fi: fratzii Carmine & Vinny Apice, Cozy Powell, Bill Ward, Keith Moon, Jan Paice, Buddy Rich, Thomas Lang, John Bonham shi altzi asemena baietzi care shtiu carte!! Mai datzi o "pleoapa" pe http://www.drummerworld.com/ shi vetzi mai gasi...

Raman un rocker inrait!!
Nu i-am dat LIKE lui Tzandarica!!!

joi, 6 ianuarie 2011

Protest Facebook

Am trimis cateva mesaje unor persoane din lista mea de prieteni, pentru promovarea blog-ului meu, aflat la inceput de drum.
Mi se comunica, la un moment dat, urmatoarea PORCARIE:

Stop! Prezinți un comportament care poate fi considerat enervant sau abuziv de către ceilalți utilizatori.
Ţi-a fost blocată permisiunea de a trimite mesaje deoarece ai folosit această aplicaţie în mod necorespunzător de repetate ori. Acest blocaj poate dura de la câteva ore până la câteva zile. Când ţi se va permite să reutilizezi această aplicaţie, te rugăm să o faci cu precauţie. Utilizarea necorespunzătoare în continuare poate duce la dezactivarea permanentă a contului tău. Pentru ulterioare informaţii, te rugăm vizitează Pagina FAQ.

Il consider un abuz ordinar!!

Rog pe cei ce au primit mesajul meu sa spuna daca au fost sau nu deranjatzi de acesta.
MULTZUMESC

Harta Fotografilor

Rod al intamplarii si al cautarilor adesea fara o tinta anume, dau peste site-ul http://www.clubulfoto.com/harta-fotografilor-din-romania/ si peste inspirata idee a unei harti a fotografilor  din Romania. Poate ca m-am asteptat la ceva mai mult crezand ca e o harta ampla, relizata din felurite surse de informare si, de aceea, poate ca am fost, la inceput, usor deceptionat de numarul mic al reperelor/fotografilor de pe aceasta harta.
Apoi am vazut "mecanismul" de alcatuire si de dezvoltare al hartii si mi-am zis ca, da, desigur, asa ceva nu se "sporeste" de la sine.
M-am grabit sa imi inscriu si eu acolo acest amarat de blog invitand sincer pe cati mai multi confrati intru fotografie, sa-mi urmeze exemplul.
Cred sincer ca merita!

miercuri, 5 ianuarie 2011

Sic Transit...

La capătul unor îndelungate "explorări" într-un univers al gloriilor apuse, a energiilor încătuşate, a unor premature şi nemeritate "reduceri la tăcere", iată că proiectul locomotivelor iese alene din "depoul" imaginar al minţii şi sentimentelor mele, unde s-a zămislit pe o durată de câţiva ani, cu peste 80 de imagini.
Am căutat aceşti monştri încremeniţi la Oradea, Sibiu, Dej, Petroşani, Vatra Dornei şi Taşkent, apropiindu-mă, tiptil, de ei, nedorind să-i tulbur din somnul lor, ci doar să le propun o scurtă readucere în actualitate. Să propun celor ce le vor vedea maiestoasele siluete în fotografiile mele, o tristă şi nostalgică readucere aminte şi o meditaţie asupra efemerului vieţii, puterii, gloriei... M-au primit, peste tot prietenoşi, docili, degajând o incredibilă blândeţe. Aveau o frumuseţe aparte!! Eram doar eu cu ei şi comunicam tăcuţi. Le înţelegeam tristeţea în faţa ingratitudinii celor ce i-au dus acolo iar ei îmi simţeau compasiunea, empatia. Îi priveam îndelung înainte de-ai fotografia, fiindu-mi adesea teamă să stau în faţa lor. Eram atât de mic, iar ei atât de mari, chiar dacă deloc ameninţători...
Nu puteam face nimic pentru ei decât de-ai imortaliza într-o timidă încercare/propunere de aducere aminte, de-ai "prinde" în ipostaza în care rugina nu devenise încă omniprezenta şi neiertătoarea lor stăpână.
Momentele în care am stat faţă în faţă cu ei şi i-am fotografiat, au fost unele dintre cele mai plăcute din îndelungata mea activitate fotografică, plină de căutări. Poate că în puţine locuri am găsit ceva atât de profund şi apăsător ca ceea ce-mi ofereau aceşti prieteni tăcuţi. Şi cât îmi reproşez, mai ales acum, peste ani, faptul că nu le-am acordat mai mult timp.
Mă refer aici mai ales la Depoul din Oradea, pe lângă care, înainte de '89 treceam doar în viteza trenului şi vedeam multitudinea de locomotive cu aburi aşezate acolo în şiruri prelungi.
Am reuşit sa intru acolo cu aparatul fotografic doar în 1990 sau 1991 şi m-a uimit multitudinea de locomotive, de foarte multe tipuri ce se găseau acolo. Unele rare, poate chiar unice... Şi toate bine păstrate, semn al unui respect ce venea din vremuri în care se mai găsea aşa ceva...
Am fost poate prea superficial atunci, crezând ca le voi regăsi acolo şi alta dată şi voi reveni după ce tema pe care tocmai o abordasem se va fi sedimentat, plămădit, conturat în mintea mea.
Nu intuiam atunci ce soartă, mult mai crudă, le aştepta. În furia premeditată, programată, sistematică, criminală, IREVERSIBILĂ (!!!) de distrugere a tot ce mai stă în picioare în acesta ţară (şi care abia atunci demara...), au fost tăiate şi vândute ca fier vechi.
Dorinţa de-a continua efortul de aducere-aminte asupra lor m-a condus în alte locuri, unde încă mai erau păstrate. Unde li se mai acorda (deocamdată...) respectul postum binemeritat.
Le-am mângâiat cu privirea înainte de a pleca de peste tot unde le-am întâlnit, cu dorinţa mărturisită doar în lăuntrul meu, de-a le regăsi tot acolo, peste ani, şi de-a le fotografia din nou, cu alte gânduri şi sentimente, şi cu alte idei ce se vor fi acumulat în timp.
Sper ca imensa decepţie de la Oradea să nu se repete la Dej, Petroşani sau Sibiu, unde asemenea preţioase relicve se mai pot găsi.
Nu am însă motive să fiu optimist!!

Sic Transit ...

At the end of long "explorations" in a world of past glories, chained energies, premature and unworthy "silencing", the locomotives project slowly goes out of the imaginary mind and feelings "depot", which was conceived in a period of several years, with over 80 images.
I searched for these frozen monsters in Oradea, Sibiu, Dej, Petrosani, Vatra Dornei and Tashkent, going closer to them, quietly, not wanting to disturb their sleep, but only to propose a short bringing back to the present, to offer those who will see the majestic silhouettes in my photographs, a sad and nostalgic reminder and a meditation on the ephemeral life, power, glory ... I was greeted everywhere friendly, docile, with an incredible gentleness. They had a unique beauty! It was just me and them communicating silently. I understood their sadness caused by the ingratitude of those who had taken them there and they felt my compassion, my empathy. I watched them for a long time before taking a photograph, often being afraid to face them. I was so small, and they were so grand, even if not threatening…
I could not do anything for them other than to capture their essence in a timid attempt / proposal of remembrance, "immortalize" them in a position where the rust had not yet become their ubiquitous and unforgiving mistress.
The moments when I stood face to face with them and I photographed them were some of the most pleasant in my long photographic activity. There are very few places where I had found something this profound and oppressive as what these silent friends offered me. And I regret, especially now, years later, that I had not given it more time.
I refer especially to the Depot in Oradea that I used to cross before '89 and only in the speed of train I saw many steam engines aligned in long rows.
I managed to go inside with my camera only in 1990 or 1991 and I was amazed by the multitude of locomotives, the numerous designs that were found there, some rare, perhaps even unique ... And all well-kept, a sign of respect that came from a time when that could still be found ...

I was perhaps too superficial then, thinking that they would remain there and I could come back another time after the idea that I had approached would be settled, kneaded, shaped in my mind.
I had no idea then what would follow. With a premeditated, planned, systematic, criminal, irreversible (!) anger to destroy all that stands in this country, they were cut and sold as scrap metal.
The desire to continue the effort of their remembrance led me to other places where some were still kept, where they were granted (for now…) the much deserved posthumous respect.

I stroke my eyes on them before leaving wherever we met, with a personal desire to find them in the same place, in several years, and to photograph them again with different thoughts, feelings and ideas that would be accumulated in time.

I just hope the huge disappointment from Oradea will not happen in Dej, Petrosani or Sibiu, where such precious relics can still be found.
Yet I have no reason to be optimistic!





marți, 28 decembrie 2010

Maria

Recent, dupa vernisajul expozitiei mele ALTER EGO de la Biblioteca Judeteana Oradea din decembrie a.c., gasesc un comentariu despre aceasta, pe care-l reproduc integral mai jos. Comentariului ii este atasat afisul expozitiei mele cu acelasi generic si tematica, dar care a avut loc la... Iasi. Si nu acuma, in decembrie ci in aprilie a.c., adica cu ceva vreme in urma, semn ca autoarea articolului ma monitorizeaza asiduu...

Incep prin a afirma cu toata sinceritatea ca nu ma deranjeaza deloc nota preponderent critica (autoarea descopera si sesizeaza si unele valente pozitive ale expozitiei...) sau ironia delicat-feminina din unele pasaje ale autoarei, despre care stiu doar ca s-ar numi Maria. Nu i-am descifat identitatea cercetandu-i blog-ul si nici nu m-am straduit prea mult s-o fac... Oricum, este destul de putin important!!
Raspunsul pe care i-l pot da este ca nu am pretentia ca fotografia pe care o practic sa placa oricui o vede ci, dimpotriva, ma bucur atunci cand constat ca imaginile mele sunt controversate.
Pai nu trimit eu 4 fotografii la un salon si imi sunt acceptate 1 - 2??!! Nu inseamna, oare, ca ceea ce fac eu este mai mult sau mai putin apreciat/acceptat/gustat??
Problema este ca eu imi prezint expozitiile semnandu-le explicit TEODOR RADU PANTEA. Nu-mi ascund identitatea, neavand motive intemeiate s-o fac... Cred in ceea ce fac si voi continua in acelasi mod chiar cu riscul de a deranja, pe alocuri... Dar, ma intreb eu retoric, de ce unii carora ceea ce fac eu nu le place sau nu le este clar mesajul imaginilor mele, considera corect sa ma ma critice sub scutul anonimatului??
Nu ai demnitatea, distinsa Maria, sa ma privesti in fata cand ma critici??
Inchei prin a semnala finalul comentariului Mariei, citez:
"Tot aşa eu pot să fac poze degetelor mele de la picioare, să le dau nume, et voila! Artă. Ce… nu înţelegeţi conceptul? Sunteţi o grămadă de amatori…"
Exact, distinsa Maria, se pot face fotografii geniale degetelor dumitale de la picioare. Depinde cine le-ar face!!
Te rog sa vezi fotografiile de buze si ochi ale lui Man Ray sau de buze, ale lui Saudek.
Brassai a fotografiat un bilet mototolit, de autobus...
As mai avea exemple dar nu vreau sa devin plicticos...
Cine esti, distinsa Maria, ca sa stiu cui urez un sincer LA MULTI ANI??!!

Conceptul din spatele artei, sau arta din spatele conceptului 

La etajul doi a bibliotecii judetene Oradea se poate vedea începând de acum o săptămână, vernisajul „Alter ego” al fotografului Teodor Radu Pantea. Sunt o grămadă de fotografii cu manechine de plastic.
Nu ştiam nimic despre fotograf până recent şi nici acum că am văzut lunga listă de premii şi expoziţii, nu sunt impresionată. Am studiat îndelung şi în detaliu expoziţia şi nu pot spune că mi-a displăcut complet. Am admirat jocul de lumini, am invidiat aparatul şi în final, după multă cugetare şi intensă căutare a unui sens, am înţeles pornirea artistului care ne avertizează cu privire la dezumanizare, la amorţirea emoţională asociată cu evul pe care îl trăim.
Whaaaaat? Serios, oamenii ar sta şi-n cap şi ar zice că e artă. De ce? Păi statul în cap simbolizează dorinţa de a revoluţiona şi e un protest faţă de societatea asta capitalistă.
Bine bine, dacă spui povestea în cuvinte sună frumos, dar problema cu genul ăsta de artă e că fără anexa cu explicaţii nu ajungi prea departe. Fără nota explicativă e un mare zero. Aşa că avem o grămadă de poze cu oameni de plastic care privesc absenţi, iar lângă poze se află câte-un tag pe care scrie un substantiv oarecare… indiferenţă, îngrămădeală, singurătate, moleşeală şamd.
Tot aşa eu pot să fac poze degetelor mele de la picioare, să le dau nume, et voila! Artă. Ce… nu înţelegeţi conceptul? Sunteţi o grămadă de amatori…