PromoStress

"PromoStress" sau plimbarea unui bezmetic derutat

Mă plimb bezmetic prin Bucureşti, un oraş ce continuă să exercite asupra mea diferite faţete ale unei greu de definit fascinaţii, deoarece acest „feeling” încearcă să se strecoare, să se definească dintr-un vălmăşag de senzaţii contradictorii, confuze, ambigui… Dar am totuşi atârnat de gât, pentru scopuri încă vag conturate, un Canon EOS 40D, cu oarece obiective ce stăteau în „stand-by” într-o geantă ce-mi încovoia umărul.

Viaţa de zi cu zi a străzii, dar mai ales „oferta” oraşul meu, relativ patriarhal, încetase de mult să mă mai inspire întru realizarea unor fotografii, care să răspundă, chiar şi numai parţial, anumitor chemări lăuntrice. Mă plimb aşadar fără rost, cu privirea aţintită cel mult în faţă-stânga-dreapta, gândind adesea, vag, la ceea ce înseamnă „street photography” în viziunea unor iluştri promotori ai genului, şi îmi treceau prin ochii minţii „frânturi” de Joel Mayerowitz, Lee Friedlander, Garry Winogrand sau William Eggleston. Da, mă plimbam printr-un univers ce trimitea semne discrete, de undeva de sus, de unde aruncam, arareori şi fugitiv, priviri indiferente. Nu percepeam încă, provocarea…

Era ceasul de vârf a vânzolelii, al acestei mişcări browniene însufleţite, al acestui furnicar uman aflat într-un du-te – vino animat de cele mai felurite provocări ale vieţii de zi cu zi. Şi încep să arunc priviri în sus, întrebându-mă dacă cei din jurul meu fac acelaşi lucru, dacă percepeau acel „ceva” aşa cum începeam eu sa-l percep…

Şi mă întrebam dacă asupra lor, trăitori în acest univers cotidian, acel grotesc decor al clădirilor drapate cu imense bannere publicitare, ce acoperă faţade întregi, ferestre, balcoane, interpunând o barieră între două lumi distincte: una, cea locuitorilor acelor clădiri atât de despersonalizate în acea grotescă vestimentaţie, cărora li se voalează orizontul şi cealaltă, căreia îi este impus un decor condiţionat,  motivat de o acerbă concurenţă, decis de cei ce pot concesiona imense suprafeţe verticale, promotori ai acestui pestriţ, nefiresc şi aberant decor, are acelaşi efect ca şi asupra mea. Un decor ce nu ţine câtuşi de puţin cont de ceea ce ochiul trecătorului, aflat într-o neostoită goană pricinuită de interminabilele probleme ale vieţii, ar vrea, ar dori, i-ar face plăcere să vadă.

Coloritul strident, kitsch-ul şi sloganele tembele aduc la indiferenţă acea masă amorfa de trecători, striviţi parcă de imensitatea acestui monstruos eşafodaj, ce-i face să pară mai mici, mai neînsemnaţi, mai neputincioşi. Roiesc indiferenţi în jurul meu, cel ce devin, la rându-mi, interesat treptat de acest nefiresc grotesc şi stupid decor.

Un decor pe care încep a-l descoperi, pe măsură ce un sentiment straniu, de angoasă mă domină şi… mă inspiră.

Îmi amintesc de Canon-ul ce mă însoţea docil. Aleg clădirile înalte, cu multe panouri, cu multe culori, slogane, brand-uri, şi fotografiez numai pe verticală. Voi decide apoi, în faţa computerului o renunţare la o posibilă cromatică, ce nu-şi găsea motivaţie dacă rămânem la părerea conform căreia culoarea ar trebui sa fie o condiţie a esteticului, o aducere la un numitor comun al imaginilor monocrome, cu contrast accentuat, mai sugestiv poate, pentru o atmosferă apăsătoare, pe care, cu obstinaţie voiam s-o redau. Pentru a accentua acea amintită angoasă ce mă marca atunci, acuma, acut, pregnant, dar cu trimiteri spre "dintotdeuna"...…

Mă cufund în acest inepuizabil subiect şi fotografiez cu frenezie. Mai aveam ceva timp până la plecarea trenului spre Oradea, dar şansa unei reveniri, după o primă analiză a „recoltei”, avea să se ivească în curând.

Încerc să îmi imaginez proiecţia în mentalul trecătorului a invaziei de imagini de-a valma, texte, cuvinte disparate, fraze fără înţelesuri ce derivă din alăturarea de felurite bannere cu îndemnuri adesea contrarii, zâmbete forţate şi fals optimism de studio (…), produse neînsemnate şi de-o calitate discutabilă aşternute în imagini (prea) îmbietoare pe câteva etaje, chemări spre cele mai ademenitoare locuri de risipit banii şi vremea, emanate din acest veritabil „bâlci al deşertăciunilor”. Îmi rotesc privirea şi „scanez” reclamele în rapidă desfăşurare şi dau titluri imaginilor ce mi se conturează deja în imaginaţie: ...acumestiajutatsa..., ...alixavienazzaronaturaplant..., ...astrauniqalevisedoxunbuttoned..., ...bazzaconioreleminutebazzaconi..., ...canonfuncocacolatr..., ...cocacolakizzpsssstttt..., ...fiat500masinaanuluirelaxmontblanc..., ...kicknosugarpepsilight..., etc.

Este ceea ce ne rămâne…

Dar ce ne rămâne??? Din acel "nimic" pe care un resort lăuntric ne îndeamnă să-l rostim ca răspuns spontan şi firesc la aceasta întrebare retorică, răzbate, totuşi, ceva... Poate o reconsiderare a dimensiunilor kitsch-ului, ce poate uneori ni se limita la brelocul-schelet, la căţelul de-cap-mişcător de la luneta maşinii ce tocmai ne-a depăşit, la casetofonul pe-stradă-urlător (de manele...) cu vârtejuri de LED-uri, la pălăria americanoidă cu boruri ridicate şi tighel evidenţiat, la tricourile cu slogane cretinoide, la blugii cu inimioare pe fese, la cuverturile cu răpirea din serai, şi cate şi mai câte...

Erau dimensiuni ale kitsch-ului ce ne încăpeau într-un orizont aflat undeva, în câmpul proxim al privirii, şi pe care îl puteam evita printr-o simplă rotire a capului spre o direcţie inofensivă. Dar iată că acum kitsch-ul devine monumental, devine atotcuprinzător, devine copleşitor atât prin dimensiunile sale, dar mai ales prin faptul că vine ca un verdict sau un dat irevocabil, de undeva de sus, cu o forţa sălbatică, furibundă, a unei lovituri ale unui imens baros, scăpat de sub control. Un baros care loveşte şi apoi se ridica iar...

Victimele minuscule ce mişună pe sub acest imens şi grotesc decor afirmă adesea ca suferă de stress, de depresii, de nelinişti felurite. Invazia acestui decor este adesea, pe lângă evident agresivă, şi insidioasa şi parşivă, totodată. Se instalează implacabil în subconştientul fiecăruia.

Dar poate că cei ce sălăşluiesc într-o clădire, undeva pe B-dul Magheru, şi care au avut privilegiul să se afle în spatele bikineilor roşii ai Raduleascăi  măriţi preţ de vreo şase ferestre mă vor contrazice: ei aprind o ţigară şi văd lumea în roz!

Dar scopul demersului meu, materializat prin proiectul "PromoStress va fi atins pe deplin atunci când, revenind prin locurile în care am adunat aceste imagini, voi constata că întreg decorul a dispărut. Dar cum îmi este greu să cred că acest lucru va fi vreodată posibil, mă voi mulţumi când voi vedea că undeva, chiar şi numai într-un singur loc, cineva, un revoltat al acestui secol, va fi decupat o bucată dreptunghiulară din bannerul care, contrar voinţei sale, îi împiedica o posibilă privire spre un iluzoriu "mai bine"...