"Aici" şi "dincolo"

Adesea, atunci când mi se cere să spun câte ceva despre mine, despre raportarea mea la fotografie sau, şi mai ambiguu şi/sau provocator, despre crezul meu în fotografie, rămân pe gânduri o vreme, surprins de cât de puţin mă cunosc. Şi nu pentru că nu aş putea răspunde oricând, câte ceva, la întrebări punctuale, diverse şi încrucişate despre ceea ce am făcut în cei aproape 40 de ani de când îmi pun mintea cu fotografia, dar poate acestea sunt momentele în care îmi dau seama că am abordat-o din felurite perspective şi nu pot decide, aşa dintr-odată, care a fost cea mai inspirată.
Am fost multa vreme un fotograf "de salon" fără a da noţiunii sensul peiorativ pe care l-am sesizat recent, în unele opinii. Şi asta, pentru că am crezut în această abordare şi m-am implicat trup şi suflet. Mi-am asumat, ani la rând, trecerea pe sub "furcile caudine" ale juriilor de pe toate continentele, dar necăutând neapărat să le fac pe plac, nici măcar cătând discret, cu coada ochiului şi spre ce fac alţii, pentru a afla cam ce şi cum ar trebui să fac, la rându-mi... Mai ales că arareori, când am făcut-o, mi-am pus mâinile în cap!! Simţeam că nu mă puteam conforma...
Le-am trimis fotografia MEA, cea în care am crezut, cea pe care am considerat că mă reprezintă, cea care reprezenta propunerea mea. S-au adunat saloanele, acceptările, premiile, dar mai puţine decât în cazul "conformiştilor"... Nu am considerat necesar sa mă smiorcăi din această cauză.
Alteori am "rezemat" eu "furcile" aşteptând ca alţii să treacă pe sub ele, judecându-i după cât reuşeau să-mi facă pe plac, prin ceea ce-mi supuneau atenţiei.
De-o vreme, acesta relaţie concurent-juriu (indiferent de care parte am fost...) m-a condus spre o oarecare stare de saturaţie, în urma multitudinilor de "şabloane" ce se instalaseră insidios, obositor şi obsedant, în criteriile şi stilul de apreciere ale juriilor.
Ceva îmi spunea că e un drum care, pentru mine, îşi delimita capătul, pe care îl vedeam tot mai aproape şi tot mai bine conturat. De mai multă vreme am început seria proiectelor, unde simt o alta inspiraţie, o altă libertate, o alta dezinvoltură, o modalitate de-a trimite înspre atenţia privitorului ceea ce EU vreau să fac, ceea ce consider EU că se cuvine să fac, la modul direct, nemijlocit, fără "intermedierea" şi "filtrul" juriilor.
Am început mai multe proiecte, care merg în paralel, devenind permanente provocări. Îmi jalonau modul de-a vedea realitatea care mă înconjoară, în care începeam să vad, mereu, paşii prin care îmi duceam firul călăuzitor al fiecărui proiect, mai departe. Drumurile mele mă aduc şi acum, mereu, în locuri în care găsesc surse noi de inspiraţie, într-un proces constructiv ce face ca nimic din ceea ce încep să nu se sfârşească vreodată. Proiectele mă atrag mereu, mă subjugă, mă provoacă...
Unul este această lume a lui Christo, o lume a clădirilor "împachetate". M-au atras din totdeauna aceste clădiri îmbrăcate în hainele reînnoirii, în "ambalajul" separaţiei temporare de lumea noastră. Am considerat acest "ambalaj" al clădirilor ca o graniţă dintre două lumi, în care se întâmplă două fenomene aproape antagonice: curgerea banalului/cototidianul şi renaşterea înspre viitor (chiar daca doar temporal, dar destul confuz...). Celor aflaţi de cele două părţi ale acestei "graniţe" li se dă o posibilitate limitată a percepţiei a ceea ce se întâmplă "dincolo". Se creează astfel un "aici" şi un "dincolo" ce se ignora adesea...
Cochetam adesea cu denumirea de "Clădiri-mirese" pentru această serie de imagini. Să o las ca şi subtitlu??!! Nu e oare noţiunea de "mireasă" prea sublimă pentru un proiect cu accente preponderent prozaice şi nu foarte optimiste??!! Voi mai reflecta pe măsură ce timpul se va scurge, inspiraţia se va diversifica, imaginile se vor aduna iar stările mele de spirit se vor schimba. Atunci poate, când voi simţi că mesajul întregului proiect va fi altul...
Până atunci, vă invit în LUMEA LUI CHRISTO!!!