La pomul lăudat...
“Gioconda se mărită, e nuntă-n cartier”, un refren pueril, de prin anii ’60, cântat nu mai știu de cine… Nu are importanță!!
După mai multe contacte cu marea pictură italiană, avute de mine prin “firimituri”, pe la anumite muzee în care am avut fericirea să ajung (mă rog, nu sunt chiar “firimituri” “Madona Sixtină” de Rafael, la Zwinger, în Dresda, “Dama cu Hermina”, de Leonardo, la Muzeul Czartoryski, în Cracovia sau “Cina cea de Taina”, tot de Leonardo, la Santa Maria delle Grazie din Milano...), am putut a mă cufunda complet în această unică pictură la Muzeul Vaticanului din Roma și la Galeriile Ufizzi și la Palazzo Pitti, ambele din Florenza. Apoi, în luna mai anul acesta, la Louvre, în Paris, într-o trecere prin secțiunea de pictură clasică italiană, unde m-am convins, o dată în plus, de universalitatea și măreția picturii italiene și de multitudinea pictorilor unici prin talent, forță și unicitatea exprimării artistice!!
Peste tot erau săgeți cu poza Giocondei (Mona Lisa) ce trimiteau, printr-o parafrază la paradigma latinească, cu toate drumurile ce duc la Roma, spre sala unde vestita capodoperă era expusă!!
Ca să fiu în ton cu moda de mult știută și constatată la fața locului, nu am vrut a face notă discordantă și, după vizitarea secțiunii italine, mi-am îndreptat pașii spre sala cu pricina, dar nu înainte de a-mi pune fireasca întrebare, rezultat al unei nedumeriri mai vechi: oare de ce, într-un univers pictural atât de vast și de plin de capodopere și genii, taman aceasta pictură a devenit un “nec plus ultra”, peste care s-a împământenit opinia că nu a trecut nimeni… De unde această aureolă a perfecțiunii??!! Aș dori să nu fiu înțeles greșit cum că eu, un minuscul și neînsemnat specimen uman, aș nega valoarea artistică și simbolică a acestei CAPODOPERE!!! Am citit comentarii și eseuri despre ea, am văzut filme documentare!! Sunt în temă!! Dar repet întrebarea mea retorică: DE CE TOCMAI GIOCONDA/MONA LISA??!!
Convins că nu voi afla taman atunci răspunsul la această întrebare, am ajuns în sala cu pricina, una de mari dimensiuni, ce găzduia doar această faimoasă pictură!!
În fața ei, printr-o structură de piloni crestați la partea superioară, unde cerberii ridicau/coborau panglici delimitatoare de zone doar de ei știute, constând din vreo trei semicercuri de apropiere de pictură, era o buluceală de vizitatori de toate culorile, dornici să treacă prin “granițele” stabilite de cerberi, doar pentru a se fotografia cu pictura, aflată undeva la vreo 5-7 metri în spate!! Răcnetele cerberilor: “Just one photo, please!!!” anulau un eventual răgaz de-a contempla pictura aflată, oricum, la suficientă distanță pentru a-ți face o impresie reală și de-a medita în fața ei, vreo câteva minute...
Am observant că majoritatea vizitatorilor se mulțumeau cu stupida fotografie și fugeau iute, lasând locul altora, la îndemnul gutural al cerberilor!!
Văzând că nu mă pot apropia de pictură, am strigat în gura mare, peste umerii altora, ceva de genul: “Ce să facem noi cei ce vrem să vedem pictură și nu ne interesează <<these stupid photographs>>??!!” Ca răspuns, panglicile s-au ridicat în fața mea și m-am apropiat de pictură, la o distanță de la care nu-mi puteam face o idee (pictura e destul de mică…), pentru a o vedea dincolo de un geam din sticlă, în care se oglindeau niște schele aflate în partea opusă!! Am văzut-o… n-am văzut-o, încă nu știu de-a binelea!!
Un nou răcnet al cerberilor (nu adresat neapărat mie, în mod explicit…) “Just one photo, please!!!”, m-a făcut să înțeleg că stingheream valul de amatori doar de fotografia lângă “Coana Mona” și mi-am grăbit pașii spre ieșire.
Unele “guri rele” sau “după cum spun cei ce știu” precum bine spuse fabulierul Pánn Ántál, pictura are câteva cópii fidele ce sunt expuse pe rând, pentru protejarea originalului de ochii, respirația, flash-urile, sudoarea și flatulațiile naivilor vizitatori. Câne să fiu dacă EU știu ce am văzut!!!
Nu am putut descifra și înțelege ceea ce este, îndeobște denumit “enigmaticul zâmbet” al Giocondei!!
Dar, în modul și răgazul în care am putut vedea faimosul portret, “enigmaticul zâmbet” mi s-a părut, mai degrabă, un rânjet sarcastic adresat spectacolului grotesc al gloatei de "vizitatori" !!
“Gioconda se mărită, e nuntă-n cartier, aflați că eu de mâine, nu mai sunt cavaler” Așa se termină acel cânticel caraghios... Mda, îmi amintesc acum, era cântat de un oarecare Ștefan Bănică...
După mai multe contacte cu marea pictură italiană, avute de mine prin “firimituri”, pe la anumite muzee în care am avut fericirea să ajung (mă rog, nu sunt chiar “firimituri” “Madona Sixtină” de Rafael, la Zwinger, în Dresda, “Dama cu Hermina”, de Leonardo, la Muzeul Czartoryski, în Cracovia sau “Cina cea de Taina”, tot de Leonardo, la Santa Maria delle Grazie din Milano...), am putut a mă cufunda complet în această unică pictură la Muzeul Vaticanului din Roma și la Galeriile Ufizzi și la Palazzo Pitti, ambele din Florenza. Apoi, în luna mai anul acesta, la Louvre, în Paris, într-o trecere prin secțiunea de pictură clasică italiană, unde m-am convins, o dată în plus, de universalitatea și măreția picturii italiene și de multitudinea pictorilor unici prin talent, forță și unicitatea exprimării artistice!!
Peste tot erau săgeți cu poza Giocondei (Mona Lisa) ce trimiteau, printr-o parafrază la paradigma latinească, cu toate drumurile ce duc la Roma, spre sala unde vestita capodoperă era expusă!!
Ca să fiu în ton cu moda de mult știută și constatată la fața locului, nu am vrut a face notă discordantă și, după vizitarea secțiunii italine, mi-am îndreptat pașii spre sala cu pricina, dar nu înainte de a-mi pune fireasca întrebare, rezultat al unei nedumeriri mai vechi: oare de ce, într-un univers pictural atât de vast și de plin de capodopere și genii, taman aceasta pictură a devenit un “nec plus ultra”, peste care s-a împământenit opinia că nu a trecut nimeni… De unde această aureolă a perfecțiunii??!! Aș dori să nu fiu înțeles greșit cum că eu, un minuscul și neînsemnat specimen uman, aș nega valoarea artistică și simbolică a acestei CAPODOPERE!!! Am citit comentarii și eseuri despre ea, am văzut filme documentare!! Sunt în temă!! Dar repet întrebarea mea retorică: DE CE TOCMAI GIOCONDA/MONA LISA??!!
Convins că nu voi afla taman atunci răspunsul la această întrebare, am ajuns în sala cu pricina, una de mari dimensiuni, ce găzduia doar această faimoasă pictură!!
În fața ei, printr-o structură de piloni crestați la partea superioară, unde cerberii ridicau/coborau panglici delimitatoare de zone doar de ei știute, constând din vreo trei semicercuri de apropiere de pictură, era o buluceală de vizitatori de toate culorile, dornici să treacă prin “granițele” stabilite de cerberi, doar pentru a se fotografia cu pictura, aflată undeva la vreo 5-7 metri în spate!! Răcnetele cerberilor: “Just one photo, please!!!” anulau un eventual răgaz de-a contempla pictura aflată, oricum, la suficientă distanță pentru a-ți face o impresie reală și de-a medita în fața ei, vreo câteva minute...
Am observant că majoritatea vizitatorilor se mulțumeau cu stupida fotografie și fugeau iute, lasând locul altora, la îndemnul gutural al cerberilor!!
Văzând că nu mă pot apropia de pictură, am strigat în gura mare, peste umerii altora, ceva de genul: “Ce să facem noi cei ce vrem să vedem pictură și nu ne interesează <<these stupid photographs>>??!!” Ca răspuns, panglicile s-au ridicat în fața mea și m-am apropiat de pictură, la o distanță de la care nu-mi puteam face o idee (pictura e destul de mică…), pentru a o vedea dincolo de un geam din sticlă, în care se oglindeau niște schele aflate în partea opusă!! Am văzut-o… n-am văzut-o, încă nu știu de-a binelea!!
Un nou răcnet al cerberilor (nu adresat neapărat mie, în mod explicit…) “Just one photo, please!!!”, m-a făcut să înțeleg că stingheream valul de amatori doar de fotografia lângă “Coana Mona” și mi-am grăbit pașii spre ieșire.
Unele “guri rele” sau “după cum spun cei ce știu” precum bine spuse fabulierul Pánn Ántál, pictura are câteva cópii fidele ce sunt expuse pe rând, pentru protejarea originalului de ochii, respirația, flash-urile, sudoarea și flatulațiile naivilor vizitatori. Câne să fiu dacă EU știu ce am văzut!!!
Nu am putut descifra și înțelege ceea ce este, îndeobște denumit “enigmaticul zâmbet” al Giocondei!!
Dar, în modul și răgazul în care am putut vedea faimosul portret, “enigmaticul zâmbet” mi s-a părut, mai degrabă, un rânjet sarcastic adresat spectacolului grotesc al gloatei de "vizitatori" !!
“Gioconda se mărită, e nuntă-n cartier, aflați că eu de mâine, nu mai sunt cavaler” Așa se termină acel cânticel caraghios... Mda, îmi amintesc acum, era cântat de un oarecare Ștefan Bănică...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu