La capătul unor îndelungate "explorări" într-un univers al gloriilor apuse, a energiilor încătuşate, a unor premature şi nemeritate "reduceri la tăcere", iată că proiectul locomotivelor iese alene din "depoul" imaginar al minţii şi sentimentelor mele, unde s-a zămislit pe o durată de câţiva ani, cu peste 80 de imagini.
Am căutat aceşti monştri încremeniţi la Oradea, Sibiu, Dej, Petroşani, Vatra Dornei şi Taşkent, apropiindu-mă, tiptil, de ei, nedorind să-i tulbur din somnul lor, ci doar să le propun o scurtă readucere în actualitate. Să propun celor ce le vor vedea maiestoasele siluete în fotografiile mele, o tristă şi nostalgică readucere aminte şi o meditaţie asupra efemerului vieţii, puterii, gloriei... M-au primit, peste tot prietenoşi, docili, degajând o incredibilă blândeţe. Aveau o frumuseţe aparte!! Eram doar eu cu ei şi comunicam tăcuţi. Le înţelegeam tristeţea în faţa ingratitudinii celor ce i-au dus acolo iar ei îmi simţeau compasiunea, empatia. Îi priveam îndelung înainte de-ai fotografia, fiindu-mi adesea teamă să stau în faţa lor. Eram atât de mic, iar ei atât de mari, chiar dacă deloc ameninţători...
Nu puteam face nimic pentru ei decât de-ai imortaliza într-o timidă încercare/propunere de aducere aminte, de-ai "prinde" în ipostaza în care rugina nu devenise încă omniprezenta şi neiertătoarea lor stăpână.
Momentele în care am stat faţă în faţă cu ei şi i-am fotografiat, au fost unele dintre cele mai plăcute din îndelungata mea activitate fotografică, plină de căutări. Poate că în puţine locuri am găsit ceva atât de profund şi apăsător ca ceea ce-mi ofereau aceşti prieteni tăcuţi. Şi cât îmi reproşez, mai ales acum, peste ani, faptul că nu le-am acordat mai mult timp.
Mă refer aici mai ales la Depoul din Oradea, pe lângă care, înainte de '89 treceam doar în viteza trenului şi vedeam multitudinea de locomotive cu aburi aşezate acolo în şiruri prelungi.
Am reuşit sa intru acolo cu aparatul fotografic doar în 1990 sau 1991 şi m-a uimit multitudinea de locomotive, de foarte multe tipuri ce se găseau acolo. Unele rare, poate chiar unice... Şi toate bine păstrate, semn al unui respect ce venea din vremuri în care se mai găsea aşa ceva...
Am fost poate prea superficial atunci, crezând ca le voi regăsi acolo şi alta dată şi voi reveni după ce tema pe care tocmai o abordasem se va fi sedimentat, plămădit, conturat în mintea mea.
Nu intuiam atunci ce soartă, mult mai crudă, le aştepta. În furia premeditată, programată, sistematică, criminală, IREVERSIBILĂ (!!!) de distrugere a tot ce mai stă în picioare în acesta ţară (şi care abia atunci demara...), au fost tăiate şi vândute ca fier vechi.
Dorinţa de-a continua efortul de aducere-aminte asupra lor m-a condus în alte locuri, unde încă mai erau păstrate. Unde li se mai acorda (deocamdată...) respectul postum binemeritat.
Le-am mângâiat cu privirea înainte de a pleca de peste tot unde le-am întâlnit, cu dorinţa mărturisită doar în lăuntrul meu, de-a le regăsi tot acolo, peste ani, şi de-a le fotografia din nou, cu alte gânduri şi sentimente, şi cu alte idei ce se vor fi acumulat în timp.
Sper ca imensa decepţie de la Oradea să nu se repete la Dej, Petroşani sau Sibiu, unde asemenea preţioase relicve se mai pot găsi.
Nu am însă motive să fiu optimist!!
Sic Transit ...
At the end of long "explorations" in a world of past glories,
chained energies, premature and unworthy "silencing", the locomotives
project slowly goes out of the imaginary mind and feelings "depot",
which was conceived in a period of several years, with over 80 images.
I searched for these frozen monsters in Oradea, Sibiu, Dej, Petrosani,
Vatra Dornei and Tashkent, going closer to them, quietly, not wanting to
disturb their sleep, but only to propose a short bringing back to the present,
to offer those who will see the majestic silhouettes in my photographs, a sad
and nostalgic reminder and a meditation on the ephemeral life, power, glory ...
I was greeted everywhere friendly, docile, with an incredible gentleness. They
had a unique beauty! It was just me and them communicating silently. I
understood their sadness caused by the ingratitude of those who had taken them
there and they felt my compassion, my empathy. I watched them for a long time
before taking a photograph, often being afraid to face them. I was so small,
and they were so grand, even if not threatening…
I could not do anything for them other than to capture their essence in a
timid attempt / proposal of remembrance, "immortalize" them in a
position where the rust had not yet become their ubiquitous and unforgiving
mistress.
The moments when I stood face to face with them and I photographed them
were some of the most pleasant in my long photographic activity. There are very
few places where I had found something this profound and oppressive as what
these silent friends offered me. And I regret, especially now, years later,
that I had not given it more time.
I refer especially to the Depot in Oradea that I used to cross before '89
and only in the speed of train I saw many steam engines aligned in long rows.
I managed to go inside with my camera only in 1990 or 1991 and I was amazed by
the multitude of locomotives, the numerous designs that were found there, some
rare, perhaps even unique ... And all well-kept, a sign of respect that came
from a time when that could still be found ...
I was perhaps too superficial then, thinking that they would remain there
and I could come back another time after the idea that I had approached would
be settled, kneaded, shaped in my mind.
I had no idea then what would follow. With a premeditated, planned,
systematic, criminal, irreversible (!) anger to destroy all that stands in this
country, they were cut and sold as scrap metal.
The desire to continue the effort of their remembrance led me to other
places where some were still kept, where they were granted (for now…) the much
deserved posthumous respect.
I stroke my eyes on them before leaving wherever we met, with a personal
desire to find them in the same place, in several years, and to photograph them
again with different thoughts, feelings and ideas that would be accumulated in
time.
I just hope the huge disappointment from Oradea will not happen in Dej,
Petrosani or Sibiu, where such precious relics can still be found.
Yet I have no reason to be optimistic!
