sâmbătă, 11 ianuarie 2020

RE...DESPĂDURIRE



Nu prea am avut ocazia să mă raportez la această uriașă crimă pe care și-o face o fostă țară, cu mâini proprii, prin nedemnul ei popor, decât fugitiv, cu puține ocazii!! Una a fost un drum prin “secuime” când am avut ocazia să văd primele dealuri “bărbierite”, “pleșuvite”, oferindu-mi o priveliște sinistră. Se auzise deja despre începuturile acestui fenomen, “vinovatul de serviciu” fiind răposatul Verestoy Attila și NU ÎNTÂMPLĂTOR!!
A doua ocazie a fost când m-am aventurat cu mașina pe DN18, prin Pasul Prislop, pe unde fusesem de două ori în “comunism”, o vreme în care nimeni nu-și permitea să-și bata joc și să distrugă o zona de un pitoresc aparte și cu potențial turistic imens!! Mă așteptam să revad acele locuri dar am avut o cruntă decepție!! Drumul era complet distrus de camioanele grele ce mișunau scrâșnind sub greutatea lemnului jefuit!! Mi-a fost efectiv milă de mașina mea și mă mir în continuare că nu s-a distrus prim imensele gropi de pe șosea, neînsemnate pentru camioanele jefuitorilor, dar asasine pentru autoturismul unui turist naiv!!
Am convingerea că situația convenea multor părtași la acest jaf criminal, incluzând și autorități locale, pentru care fraierii de turiști ca mine erau martori indezirabili și a căror prezență trebuia descurajată!! Mă cuprindea mila de localnicii care au avut proasta inspirație să-și construiască pensiuni în zonă, bazându-se pe valorile ei turistice și care stateau cu ele aproape goale, meditând în zadar la rostul unor gânduri și intenții BUNE într-un ținut (ne)BUN, al jafului și deznădejdii…
După toate acestea, am avut ocazia să ajung împreună cu un prieten care avea un “off-road”, în zona Apusenilor, prin locuri în care nu mi-am imaginat vreodată că poate ajunge nici chiar o asemena mașină-tanc. La un moment dat, am găsit “drumul” (dacă fâșia aia desfundată și noroioasă dintre brazii încă netăiați, pe care și off-road-ul cu pricina se târa anevoie, poate fi denumită “drum”…)  blocat de niște băieți care se ocupau cu “sportul” defrișăriilor, doar că erau “copii de mingi” față de “campionii” din breaslă. Orșicum, ceea ce am denumit mai sus “drum” devenise (temporar) proprietatea lor, folosindu-se de el după bunul plac.
Relativ politicoși (…) ne-au spus că trebuie (!!!) să așteptăm până încarcă un camion, solicitare căreia, la vederea “instrumentelor de munca” (topoare, răngi, țapine, drujbe…) din dotare, i-am dat curs, scrâșnind din dinți în fața fatalitrații!! Și a cam durat preț de vreo două ore, timp în care mi-a tunat prin cap să încep să fotografiez cele ce se întâmplau în jurul meu. Prudent la început apoi, văzând că nu deranjez din “nobila” lor îndeletnicire sau că nu sunt bagat în seamă, am continuat…
Am imortalizat o doar fărâmă din marele dezastru făcut cu mână proprie de cea mai nedemnă nație care există pe planetă și nu mă sfiesc să afirm asta cu toată hotărârea!! E ca și cum aș privi imensul dezastru și jaf al padurilor FOSTEI ROMÂNII printr-un mic orificiu dintr-un gard!! Provincia rromiinica își distruge cu bună știință proprii plămâni și sunt deja semne că implicațiile ecologice ale acestei crime se pot extinde asupra întregii Europe, care începe să dea semne de îngrijorare, considerând ecosistemul european ca un tot unitar. Firesc, nu??!!
Văzând subsemnatu’ ce se întâmplă în Australia (chiar dacă din alte cauze...), am afirmat că în momentul când cineva va putea, VA DORI (!!!) și chiar va încerca (CINE???!!!, ma întreb eu retoric...) să oprescă acest jaf ordinar (și mai ales segmentul de... “export”), pădurile nostre vor lua foc așa, ca din întâmplare, ici și colea, până când vom asista la un dezastru apocaliptic, pentru care nu suntem pregătiți în niciun fel și, pentru stingerea lui, nu va face donații nicio vedetă de nicio culoare. Suntem prea neînsemnați și demni de dispreț!!
Aud prin presă despre felurite inițiative lăudabile desigur, ale unor grupuri, fundații sau asociații (de regula, de tineri) de-a face RE…ÎMPĂDURIRI prin diverse locuri împădurite cândva de mama-natură, în vremuri în care un asemenea dezastru și jaf nu-și avea locul nici în minți bolnave!!
Dar ce rost au RE… ÎMPĂDURIRILE într-un teritoriu jalnic (o fostă țară…) în care RE…DESPĂDURIRILE se REpetă zi de zi (nu m-ar mira să aflu că se întâmplă și noaptea…), cu aprobări și tolerări de la cele mai înalte nivele de decizie, cu o exactitate, perseverență și consecvență asasine, dar cu certitudinea că ele se vor opri cândva!! Când va fi tăiat și ultimul arbore din ultimul parc… Probabil că atunci se va spune ceva de genu‘:  “Aici a fost odată o TARĂ care se numea ROMÂNIA”.
Cineva spunea cândva:  “În viitor, cine va avea pădure va avea aur”. CE ABERAȚIE!!! Noi dăm de pomană și pădurile și aurul!! Sufletele ni le-am dat deja...




































sâmbătă, 14 septembrie 2019

Tunguska Dream


Influențat fiind de “Zona” imaginată de frații Arkadi și Boris Strugațki în romanul lor SF “Picnic la marginea drumului”, dar mai ales de transpunerea în film printr-un naucitor exercițiu de imagine, culoare, atmosferă și mister realizată de Tarkovsky  în al sau “Stalker” (pentru mine un “Nec plus ultra” cinematografic…), am fost adesea în cautarea unor “zone” accesibile mie, dar nebăgate de alții în samă și în care să mă pot, uneori, refugia.
Una a fost Copșa Mică, ideală din acest punct de vedere dar din care nu a mai rămas mare lucru sau, poate, doar amintirea unui prosper combinat chimic, devenit sursă de fier vechi, în binecunoascuta și catastrofala tradiție postdecembristă, distructivă, autohtonă!!
Poate că aș fi găsit și alte asemenea locuri dar unele erau prea îndepartate, altele prea bine păzite (mai bine decât în vremurile în care funcționau ca obiective industriale și își împlineau misia…), dar și pentru faptul de-a nu mă repeta, de-a nu crea un leitmotiv. Ideea revenirii înspre astfel de locuri continuă a-mi stărui în minte, suferind doar o vremelnică amânare!! Aștept doar sa-mi apară în cale și să mi se deschidă.
Am găsit un loc ce ar fi întrucâtva pre gustul meu și nici măcar într-o mult-prea-pazită (fostă) zona industriă. Nu are importanță unde anume doar că, pe undeva, m-a dus cu gândul spre Tunguska, un loc unde nu am fost niciodată, pe care mi-l imaginez doar din cele văzute și/sau auzite de prin articole și filme documentare și care are pentru mine o anumită fascinație dată de misterul ce va trona de-a pururi asupra locului și a celor întâmplate pe 30 iunie 1908. Am auzit și varianta că ar fi fost vorba de un experiment scăpat de sub control al lui Tesla și dirijat într-acolo, înspre marea pustietate siberiană. Cine știe??!!
Aici, în locul în care m-am oprit pentru realizarea acestor imagini, am găsit o atmosferă ce m-a inspirat într-un mod molcom, fără a mă răvăși, fără a-mi extrage un urlet de furie și revoltă, chiar și launtric, ce nu avea rost de-a fi făcut auzit!! Oricum, nu era nimeni prin preajmă… Locul nu va mai fi văzut de nimeni, niciodată în postura găsită de mine ATUNCI. ATUNCI când mai lucram încă pe film și am lucrat cu un PENATCON six TL 6x6 pe film Azopan PS-21. Filmele au zăcut într-o relativă și vremelnică uitare în niște sertare în care coexistau cu un număr greu de determinat de alte filme. Filme dintre care multora le va veni rândul la scanner.
Scannerul meu, chiar dacă nu cel mai performant mi-a devenit un bun aliat în acest nou drum pe care l-am început întru creația mea (pot oare să-i spun așa??!!) fotografică.
Proiectul “Tunguska Dream” constă, deocamdată, în aceste opt imagini. Poate că sunt suficiente…










miercuri, 24 iulie 2019

Crepuscul Cretan


Crepuscul Cretan

Magia zonelor litorale se dezvăluie în cele mai felurite moduri, după meridianele pe care se află, după sezon și după vrerea și/sau așteptărilor fiecaruia ce se îndreaptă înspre ele. Are farmecul ei acea pierdere de vreme de pe plajă, acel „dolce far niente”, acea zăbavă de dragul unui efemer bronz, al detașării de problemele și stress-urile cotidiene și cu riscul unor expuneri excesive la soare la cele mai nerecomandate ore...
Plaja în sine (mă refer aici la așa-zisa „baia de soare”), intercalată cu reprize de baie (pe bune...) în marea de mai încolo, este pentru multa lume o plăcere aparte, pe care și-o întind pe durata unei zile întregi. Mai o vorbă cu oricine, mai o ocheadă după un costumaș de baie mai sumar (sau, mai degrabă, după purtătoarea acestuia...), mai o bere cu repetiție, mai o fâțâială de colo-acolo plescăind prin apa, mai una, mai alta…
Unele astfel de zone litorale au avantajul de-a nu (prea) depinde de o anumită perioadă a anului în vreme ce altele cunosc mărirea și implacabila decăderea sezonieră. Precum acestea din urmă este Creta care, în ciuda amplasării ei în mijlocul Mediteranei, din septembrie intră în acel inevitabil „crepuscul” autumnal, marcat de-o vreme încă adecvată turismului, dar deja amenințat de semnele climaterice și cromatice ale toamnei ce dă să vină.
Plajele se golesc și devin ușor triste, dar păstrând încă ecoul și atmosfera vremurilor de „vârf”. Poate pentru unii sunt chiar mai relaxate/relaxante, în absența animației și forfotei de dinainte, poate cam obositoare pentru unii. Cerul mediteranean, de regulă senin, se tulbura adesea de nori, aduși de un vânt la fel de mediteranean, ce devine uneori crâncen, mai ales în perioadele de toamnă-iarnă-primăvară.
Da, e momentul ca o plajă să devină anostă, banală, neatractivă și cu toate amenajările din preajmă-i devenite inutile, pustii…. Cam la limita acestei stări am găsit eu Creta în septembrie 2015!!
Am profitat de situația întâlnită acolo și schițată în rândurile de mai sus, pentru a realiza o serie de fotografii, cu un mititel Sony Alpha 5000, un aparat tocmai potrivit pentru o plimbare relaxată pe plaja cretană și pentru un gest fotografic confortabil și degajat!! Mă preumblam încoace și încolo, ținându-l în căușul palmei și lăsându-l să-mi devină o prelungire a ochiului doar în anumite momente pe care nu știu dacă le-aș putea motiva credibil acum, după patru ani. Îmi propusesem de pe atunci să selectez din recolta de câteva sute de fotografii, o serie închegată, poate ceva din ceea ce-mi permit a denumi un proiect.
Filtrul “Indian Summer” din  Nik Collection aplicat imaginilor selectate, le-a conferit o atmosferă specifică a sezonului, poate chiar peste realitatea de la fața locului (nu era încă chiar atât de… toamnă) sau mai mult decât percepe ochiul uman, dar suficient de concludentă la nivelul imaginii și a toamnei restituite, prin aceasta, privitorului. Și am cam fost doar eu acela, în afara vizitatorilor unei expoziții personale unde am prezentat-o.
Dar oare de ce ies acum cu ea pe blog-ul meu??!! Poate că a zăcut într-o relativă uitare dar mai degrabă sunt mai atins acum, mai mult ca oricând de „flama” proiectelor, înțelegând prin asta serii de fotografii unitare tematic, ideatic, cromatic și compozițional. Proiecte care-mi permit să fac ce-mi place, chiar și cu riscul  (mă rog, idee dusă cam la… extrem) de-a nu plăcea nimănui!! Am proiecte cu derulare permanentă, proiecte închise și, de ce nu, proiecte… neîncepute.
Mai mult ca oricând caut acel… „altceva” care să-mi schimbe drumul de până acum în fotografie, drum devenit stereotip și plicticos.
De-o vreme încoace am realizat câteva proiecte pe care le-aș denumi „proiecte-instant” deoarece au fost „filtrate” din serii de fotografii realizate la un moment dat (poate, adesea, chiar în pripă…), într-un loc anume, în decurs de câteva ore. Sunt mărturii despre un moment, un loc, o experiență, o trăire, de cele mai multe ori irepetabile.
Acesta e pe undeva la mijloc, deoarece nu este ceea ce consider eu un „proiect-instant”, fiind realizat în câteva zile și nu mai poate avea o continuare, precum nu e nici unul de durată, cu derulare în timp, cine știe până când și la care să mai revin cu completări. Sunt sigur că nu voi mai revedea acea plajă din Creta!!
Am considerat că e momentul să-l scot „pe tapet”, prefăcându-mă că l-aș fi regăsit ca din întâmplare, reamintindu-mi-l chiar și mie și considerând că i-a venit momentul.
Se spune că imaginile fotografice trebuie să vorbească de la sine, fără a necesita explicații. Eu nu explic, îmi exprim doar niște gânduri…