Pentru o definire a "Imaginii procesate"

Ideile ce urmează provin de la un pasionat al fotografiei, care la prima vedere ar putea fi considerat un fel de "nostalgic" sau "fotograf de modă veche", deoarece îşi regăseşte rădăcinile pasiunii vieţii sale - chiar dacă afirmaţia pare oarecum exagerată - în chiar începuturile fotografiei, aşa care rezidă ea de la Nièpce, Daguerre sau Talbot. 

Cei din generaţia mea aparţinem fără îndoială perioadei ce-şi are acele începuturi de descifrări ale primelor taine ale fotografiei, perioadă prelungită până mai ieri şi intrată de ceva timp într-un impas sau poate doar într-un moment de cotitură. 

Suntem aceia care privim încă cu admiraţie efortul strămoşului nostru ce-şi alcătuia placa din colodiu umed în cortul improvizat la locul în care găsea şi percepea realitatea, o interpreta într-un mod ce ne e astăzi destul de greu de înţeles şi o finaliza prin procedeele fotografice de atunci - rudimentare, ne hazardăm uneori să afirmăm - dar o făceau într-un mod ce continuă să ne uimească. 

Ce admirăm acum!? Probabil efortul, transpiraţia, dăruirea şi obstinaţia ce se întrepunea între procesul mental de zămislire a ideii şi finalizarea acesteia, în acele imagini ce rar ne este dat să le vedem (altfel decât eventual reproduse cu zgârcenie în cărţi, reviste sau site-uri) datorită stricteţii cu care sunt păstrate de posesorii şi depozitarii lor actuali, mai mult sau mai puţin legitimi… Este un indiciu poate al valorii lor actuale (şi nu doar exclusiv documentară), rezultat al efortului investit, al originalităţii şi inspiraţiei în perenizarea unui efemer de care ne îndepărtăm pe zi ce trece, şi al recursului la care suntem permanent invitaţi să apelăm pentru a ne cunoaşte trecutul, condiţie "sine qua non" a înţelegerii prezentului şi de ce nu, a anticipării viitorului. 

Desigur, noi nu am fost puşi în situaţie de-a ne transporta "cortul", pentru a ne autocondiţiona reuşita demersurilor. La zona, totuşi prozaică, a discursului despre efortul premergător al activităţii creatoare a fotografului generaţiei noastre, putem spune doar că "geanta" ne era foarte grea, uneori. Ne erau necesare, e drept, mai puţine ustensile decât le erau necesare înaintaşilor noştri, doar 3 - 4 aparate fotografice, funcţie de diversitatea materialului fotosensibil la care apelam, pentru a recepta informaţia despre cele mai inedite segmente ale realităţii. La acestea se adăugau multitudinea de obiective (nici unul adecvat tuturor aparatelor din dotare), filtrelor, inelelor, cablurilor de declanşare, trepiedului, exponometrului… şi câte altele! 

Ţinea însă de regula jocului plăcerea de-a le purta cu noi, de-a schimba aparatul, obiectivul, accesoriul sau tipul de film. Şi câte materiale eram nevoiţi să utilizăm! Antrenaţi pe materialele ORWO, CVEMA sau SEAGULL priveam cu jind la filmul AGFA sau KODAK primit de cine ştie unde, pe care colegul de echipă tocmai îl încărca în bătrânul său Zenit sau Praktica. 

Ne imaginam că acel parcurs al fotografiei, de la lumina în care ne căutam subiectele, trecând prin semi-obscurul laboratorului şi până la restituirea finală spre lumină, era imuabil! Şi ne dădeam silinţa să-l descifrăm şi să-l aprofundăm în toate detaliile! Reţetele de revelatori "minune" ne inundau biblioteca, carnetele de însemnări, pereţii laboratoarelor, conştiinţa, existenţa, refulându-se în dialogurile cu confraţii întru pasiune. Încercam, căutam, improvizam, experimentam… Era poate perioada în care nevoia de comunicare era cea mai acută şi ardeam de nerăbdarea de-a ne întâlni şi schimba idei, păreri, soluţii. Acesta a fost poate "fermentul" ce a produs deosebita efervescenţă a mişcării fotografice din România într-o perioadă în care este ancorată şi eventuala conotaţie "nostalgică" a prezentului expozeu. Era şi perioada în care nu ezitam să ne raportăm prin descifrare, înţelegere şi venerare la iluştrii înaintaşi, deschizătorii de drumuri, ctitorii de idei şi stil, promotorii de curente precum şi la marii contemporani, accesibili doar printr-un nume şi/sau imagini într-un catalog/album cu greu obţinut, percepuţi totuşi într-un mod mai palpabil, mai direct. 

Îndrăzneam să ne imaginăm ca fiind alături de Nadar într-un iluzoriu dialog cu Jules Verne, Balzac, Zola, George Sand, Delacroix sau Rossini pentru a înţelege cum era posibilă abordarea ideii de portret (actualmente şi document) astfel încât toţi să ne pară foarte distinct conturaţi prin modul de abordare tipic nadarian, constând în profunde investigaţii de fizionomie, atitudine, caracter, preocupări, poziţie socială, pe de-o parte, şi uimitoarea performanţă de-a o reuşi magistral acest lucru într-o serie de imagini atât de unitare ca modalitate stilistică inconfundabilă, încât ne uşurează recunoaşterea imediată a autorului, pe de altă parte. Am fi dorit să-l însoţim pe Ansel Adams în Grand Canion, Yousemite şi Yellowstone, fără a-l stingheri decât eventual cu timide întrebări, pentru a afla cum era posibilă realizarea unor fascinante imagini (devenite de referinţă), prin negarea a ceea ce adesea consideram ca fiind condiţiile peremptorii ale unei bune fotografii de peisaj: vremea bună şi materialele color. 

Am fi sfidat riscul suprem pentru a ne avânta alături de Robert Capa sub focul inamic într-un îndrăzneţ atac, "înarmaţi", asemenea lui, doar cu optică normală, pentru a surprinde de aproape, din perspectiva combatantului, monstruozitatea războiului. 

Ne-am fi asumat o perpetuă goană alături de Henri Cartier Bresson într-o nesfârşită succesiune de locuri de pe planetă, pentru a ne da seama cum poate fi descris oricare dintre acestea într-o secvenţă de doar câteva imagini, surprinzându-i specificul, oamenii, amprenta, însumate apoi într-un unic şi unitar mozaic inconfundabil stilistic. 

Ne-am fi integrat până la confundare în masele de oropsiţi ai sorţii dacă am fi ştiut că avem şansa să-l vedem "la lucru" pe Sebastiao Salgado, regăsindu-ne apoi în freamătul şi rumoarea tensionată a imaginilor sale, cu învăţămintele poate imposibil de desprins altfel. 

Şi am fi evadat apoi în mondenitatea frivolă "high-life", mulţumindu-ne chiar şi numai să-l asistăm în activitate, ca simpli ucenici, pe Helmut Newton, dacă ne-ar fi oferit în schimb un crâmpei de destăinuiri despre modul în care poate fi redat inefabilul mister şi provocarea eroticului specific fotografiilor sale. 

Am încercat o succintă schiţare a universului fotografiei în care încercam timizi să ne găsim locul, conştienţi de proporţiile în care, de multe ori neînsemnata noastră personalitate, dimensiune sau poziţie se putea raporta la reperele şi ţelurile ce ni le fixam, cu finalităţi ce se conturau insistent doar în intimitatea gândurilor şi speranţelor noastre. 

Ne-am asumat rolul de fotografi de concurs cu sporadice tentative ale unei mai ample auto-dezvăluiri şi mărturisiri, prin expoziţii personale şi/sau de grup. Ne-am simţit totuşi preponderant atraşi de mirajul saloanelor de artă fotografică unde ni se oferea, la modul cel mai tentant, provocarea de-a ne raporta la confraţii noştri mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi nu doar geografic, ci şi ideatic, stilistic şi, de ce nu, tehnic. A trebuit să ne asumăm regulile de multe ori dure şi nu întotdeauna "fair play" ale jocului. 

Nu ne-am lăsat timoraţi de discrepanţa dintre ecuaţia simplă de elaborare a unei bune fotografii având la bază elementele tehnice precare ce ne stăteau la dispoziţie: peliculă ORWO - aparat fotografic PRAKTICA - aparat de mărit KROKUS - hârtie fotografică AZO şi ecuaţia complicată, sofisticată, inaccesibilă nouă, jalonată favorizant de accesul la: peliculă ILFORD/KODAK - aparat fotografic Hasselblad - aparat de mărit DURST - hârtie fotografică ILFORD/KODAK, pentru că am încercat, şi adesea am reuşit să aprofundăm ideea, stilul, mesajul, stimulaţi permanent de provocarea originalităţii. 

Şi am receptat la un moment dat, poate prea indiferenţi, un avertisment lansat de un articol din revista românească "FOTOGRAFIA" referitor la cantităţile de ordinul tonelor de argint pe care industria mondială a materialelor fotografice le consuma anual şi la procentul însemnat din această costisitoare materie primă ce se elimina ireversibil ca rezidiu, neutilizat, prin procesul de fixare. Se vorbea atunci despre preocupările cercetătorilor pentru găsirea unui alt suport pentru înregistrarea imaginii fotografice. Desigur, soluţia înregistrării magnetice şi apoi digitale dimpreună cu posibilităţile oferite de prelucrarea pe computer şi imprimarea pe suporturi de tip nou, ne-a prins pe mulţi pe neaşteptate prin ineditul, regulile şi procedeele sale revoluţionare. 

Căile pe care noua tehnologie urma să le deschidă ne erau confuze la început, ele conturându-se însă pe parcurs într-un mod convingător chiar şi pentru cei mai sceptici şi conservatori dintre noi. Nu am fost greu de convins asupra dezinvolturii şi lejerităţii cu care fotoreporterul prelua imaginea "la cald" de prin cele mai felurite meleaguri, transmiţând-o apoi prin Internet redacţiei ziarului pentru care lucra. Eram alături de designerul ce cu ajutorul noii tehnologii dobândea cu uşurinţă imaginile necesare, prelucrându-le apoi cu ajutorul programelor grafice dezvoltate pe parcurs ca un necesar şi firesc adagiu, spre cele mai originale, îndrăzneţe şi rentabile proiecte. 

Ne bucuram de posibilităţile oferite fotografului de reclamă pentru a ilustra, la pretenţiile şi gustul publicului contemporan, o pagină de revistă, un pliant sau un poster, stimulat de o permanentă şi acerbă concurenţă în domeniu. Am început însă să devenim la început meditativi, apoi am putea spune chiar alarmaţi şi contrariaţi de producţiile ce rezultau din noile tendinţe/tehnici/posibilităţi şi care invadau tot mai intempensiv saloanele de artă fotografică. 

Constatam cum un nou gen de imagini, e drept tot mai sofisticate şi elaborate (şi voi evita cu obstinaţie să le denumesc "fotografii"), apar în faţa juriilor, captându-le atenţia, atrăgându-le votul şi inserându-se apoi în expoziţiile finale alături de fotografiile în înţelesul unanim acceptat a ideii. Aceste imagini sunt primite relativ bine şi de publicul larg, aflat veşnic în căutarea unui "altceva", nu întotdeauna constructiv, necesar sau motivat calitativ. Penetrarea lor s-a făcut la început insidios, ca imagini fotografice tipice, pornind de la imagine pozitivă/negativă clasică, având însă în substrat posibilităţile, mult facilitate, de soluţionare a unor probleme greu sau foarte greu rezolvabile în zona "clasică". Ne referim la uşurinţa retuşului negativului (scanat, bineînţeles), modificării contrastului, echilibrării zonelor din lumină/umbră, eliminării unor elemente/detalii nedorite, realizării fără efort a unor efecte deja consacrate (virare, pseudorelief, solarizare, izohelie, granulaţie, grafism, colaj, etc). Eram prompţi şi decişi în a accepta computerul în această fază, ca fiind un aliat de nădejde al fotografului, un instrument util, un "tool". 

Aş dori să precizez că obiectul demersului meu (să nu-i zic la modul poate prea radical, "revoltă") este acel gen de producţii rezultate prin mixare pe computer a unor secvenţe/imagini multiple şi diverse, de provenienţe diferite, dobândite prin felurite procedee şi având ca rezultat o realitate virtuală, creată artificial, împinsă pe alocuri până spre oniric şi/sau halucinant, de multe ori cu mesajul prea criptic sau, alteori, de ce nu, prea explicitat prin recursul la o prea transparentă şi accesibilă simbolistică. Pe mine personal, aceste imagini ce invadează literalmente cataloagele saloanelor de artă fotografică mă duc cu gândul la o tendinţă de reactualizare/revitalizare a unui suprarealism de-o factură nouă, şi nu mă feresc de calificativul de "exacerbat" când mă refer la unele tendinţe de finalizare sau modalităţi de exprimare ce urmăresc preponderent un efect de şoc asupra privitorului, rezultat a unui proces de filtrare, elaborare şi sinteză, utilizându-se procedee para-fotografice şi conexe. 

Rezultatele, traduse într-o imagistică cu posibilităţi de mişcare/dezvoltare practic infinite, sunt denumite încă fotografii, poate şi pentru posibilităţile existente de-a fi transpuse, încă, pe suport fotografic clasic. Sunt în asentimentul multor fotografi (şi nu numai din generaţia mea…) prin a lansa propunerea ca aceste producţii să poarte denumirea de "imagine procesată" (denumire oricum îndeobşte utilizată) şi să constituie categorie aparte în cadrul saloanelor de artă fotografică, fiind jurizate separat. Îndrăznesc chiar să merg mai departe şi să-mi imaginez concursuri separate pentru acest gen de producţii. 

Elaborarea acestor imagini poate fi rezultatul unor "simbioze" de tipul: Aparat fotografic clasic↔imagine negativă/pozitivă↔scanner↔computer↔limbaj grafic (cu componentele: corijare/prelucrarea/mixaj)↔imprimare (fotografică sau prin noile procedee actuale)

SAU Aparat digital↔computer↔limbaj grafic (cu componentele corijare/prelucrarea/mixaj) ↔imprimare (fotografică sau prin noile procedee actuale). 

Sunt căile care ar putea conduce spre un filon "sănătos" al unui nou gen imagistic ce am putea admite că derivă din fotografie, dar evoluează pe propriile căi. 

 Ce se poate însă afirma despre posibilul recurs la unele "pseudosimbioze" de tipul: Imagine din surse aleatorii (neaparţinând deci autorului producţiei finale …)↔scanner↔computer↔limbaj grafic (cu componentele: corijare/prelucrarea/mixaj)↔ imprimare (fotografică sau prin noile procedee actuale) 

SAU CHIAR

Obiect/structura↔scanner↔computer↔limbaj grafic (cu componentele: corijare/prelu-crarea/mixaj)↔ imprimare (fotografică sau prin noile procedee actuale)? 

Chiar dacă la începutul procesului de elaborare a unor asemenea imagini (şi ne referim la succesiunile de secvenţe prezentate mai sus ca "simbioze" fireşti) stă un proces de fotografiere, în sensul că se obţine imagine primară cu ajutorul unui aparat clasic sau digital, această fază tinde să-şi diminueze importanţa deoarece etapele următoare, cele din "aval", dependente de tandemul "computer - limbaj grafic" tind să aibă o pondere covârşitoare. Procesul incipient de elaborare a imaginii, cel din "amonte" (l-am numit "obţinerea imaginii primare") tinde să-şi diminueze importanţa şi datorită faptului că ar putea conduce la o superficializare a fotografierii propriu-zise, cunoscut fiind faptul că în fazele ulterioare de prelucrare pe computer (în "aval"), multe imagini de mai slabă calitate pot fi corijate în infinite moduri (de multe ori doar aparent…), deturnând o eventuală apreciere asupra calităţii fotografului către o apreciere, în extremis, a dexterităţii şi priceperii utilizatorului tandemului "calculator-program grafic". 

Se naşte deci întrebarea dacă o bună imagine procesată este rezultatul talentului şi inspiraţiei unui bun fotograf sau rezultatul abilităţii operatorului pe computer, via program grafic. Adică, fie-ne îngăduit a nuanţa întrebarea noastră, unde punem ponderea aprecierii unei fotografii: în "amonte" de momentul apăsării declanşatorului, sau în "aval"… În acest context, noţiunea de "imagine procesată" s-ar justifică o dată în plus, deoarece este mai puţin un rezultat al fotografierii, fiind mai degrabă rezultatul unui proces (prea alambicat uneori) de "alcătuire de imagine", "facere de imagine", "construcţie de imagine", toate posibile sinonime pentru "procesarea de imagine". Şi nu ne putem refuza o imagine oarecum anecdotică (poate chiar uşor maliţioasă…) a "procesatorului de imagine" stând confortabil în faţa computerului, cu cafeaua, ţigara şi o muzică bună alături, mixând felurite imagini (unele din terţe surse…), acceptând de multe ori în mod paradoxal, un adevărat "feed-back" al computerului ce poate ajunge uneori în situaţia paradoxală de-a "propune" soluţii din generosu-i meniu de "filtre". Faţa de această postură a "procesatorului de imagine" ne permitem unele întrebări: 

- oare acest proces de creaţie (să acceptăm totuşi noţiunea…) nu este prea facil, prea lejer? 

- oare nu este diminuată sau chiar anulată acea doză de efort, concentrare, de transpiraţie chiar, necesare adevăratului proces de creaţie artistică? 

- oare nu se maschează prin efecte speciale, prin inedit, prin efect de şoc şi prin artificialitate, toate foarte uşor de obţinut şi dozat, unele imagini banale, aducând pasul spre kitch atât de aproape şi pe cât de uşor de făcut, pe atât de greu de definit, încât ar trebui reconsiderată însăşi noţiunea în sine? 

- oare asaltul de efecte speciale, inedit, efect de şoc şi artificialitate nu îndepărtează acest gen de imagini de latura cea mai intimă a sensibilităţii şi simţirii umane, locul unde arta trebuie să-şi găsească cel mai firesc ecou? 

- oare nu asistăm la naşterea unei "arte a butoanelor"? 

- oare nu devine drumul de la idee (acceptând că acesta se naşte în segmentele cele mai intime ale spiritului uman) la rezultatul final, prea dependent (uneori până la a fi restrictiv) de un întreg arsenal de dotări tehnice costisitoare şi tot mai sofisticate, şi de cunoştinţe şi abilităţi greu de dobândit şi actualizat, într-o perioadă în care oricum devin, de la o zi la alta, tot mai perimate? 

 - şi oare, ca o ultimă întrebare, nu conduc toate acestea la marginalizarea multor adevăraţi creatori ce nu pot ţine pasul cu noile tendinţe (şi poate nici nu vor…) pierzându-se astfel "ab initio" multe valoroase idei? 

Ţin să precizez totuşi că este departe de mine şi de cei în asentimentul cărora mă situez cu consideraţiunile legare de "imaginea procesată", ideea că tot ce se produce pe această cale este superfluu sau de slabă calitate. Făceam chiar mai sus chiar referire la utilizarea acesteia în design, programe grafice, reclamă şi în multe alte domenii. Se văd şi în cataloagele actualelor saloane de artă fotografică adevărate reuşite ale genului, rezultate ale unor jurii/jurizări tot mai adaptate şi actualizate. Nu putem şi în modul cel mai sincer nici nu dorim să ne opunem tendinţei în sine, ba chiar mulţi dintre noi (inclusiv eu însumi) facem nenumărate concesii şi chiar "incursiuni" în noul univers imagistic pe care mijloacele, posibilităţile şi procedeele "imaginii procesate" le deschid. 

Ni se pare însă penetrarea acesteia în saloanele de artă fotografică, alături de fotografia clasică, ca fiind cel puţin inoportună, deoarece dacă considerăm că imaginea procesată este "altceva", este normal să fie judecată şi apreciată după alte criterii decât cele cu care suntem obişnuiţi. Îmi permit chiar o analogie cu perioadele de început ale saloanelor/expoziţiilor de fotografie, când în absenţa temporară ale unor "elite" ale genului, aprecierile erau făcute de artişti plastici, adesea după criteriile specifice domeniilor artistice în care activau. Chiar dacă aprecierile acestora erau adesea rezultatul unei temeinice pregătiri şi experienţe estetice, şi în consecinţă competente, nivelul artistic al fotografiei a evoluat cu adevărat doar atunci când s-au ridicat din rândul acesteia adevăraţii cunoscători şi promotori ai valorilor estetice ale genului. Da, ştim că este greu de pretins o separare totală într-o etapă a propriilor investigaţii, căutări şi definiri, specifică începutului, dar acest pas trebuie făcut. 

La ora actuală, considerând că imaginea procesată este totuşi într-o fază de început, în care nu şi-a conturat încă modalităţile de exprimare şi criteriile de apreciere şi/sau evaluare, se naşte situaţia uşor paradoxală ca aceasta să fie jurizată de arbitri ce aparţin încă în mare măsură, ca formaţie, educaţie, cultură şi experienţă vizuală, fotografiei clasice (şi revin la paradigma pictorului/graficianului/sculptorului cooptat într-un juriu de fotografie). Nu este oare decizia lor faţa de asemenea gen de imagini, având in vedere cele spuse cava mai sus, doar proiecţia şi raportarea la ceea ce nu se poate face în "clasic" (sau eventual cu mare dificultate), votul lor fiind adesea rezultatul surprizei în faţa nebănuitelor modalităţi de soluţionare a acestor perpetue provocări? Percep oare ei corect impactul efectului de şoc şi ineditul multor asemenea producţii, abandonând neglijent, într-un fel de "background", criteriile de analiză reală a calităţii, compoziţiei sau mesajului situaţie în care de multe ori (nu întotdeauna…) kitch-ul poate fi ridicat pe un surprinzător şi nemeritat piedestal? 

Desigur, o adevărată separare a celor două genuri este greu de făcut şi datorită palierelor încă tot mai largi pe care cele două genuri se împletesc, se confundă, se maschează şi se intercondiţionează încă. Ea trebuie însă realizată spre binele ambelor părţi. 

Să încercăm să ne imaginăm apariţia unei generaţii ce nu a avut absolut nici un contact cu fotografia clasică. Suntem martori la apariţia acesteia şi credem că este un fenomen benefic. Sunt cei care şi-au însuşit bine utilizarea aparatelor digitale super-perfecţionate, posedă super-computere, operează perfect şi dezinvolt cu şi în mai multe programe grafice, au puterea şi capacitatea de a asimila evoluţia ameţitoare a mijloacelor tehnice respective şi de-a face faţă perpetuei perimări a tot ce este bun şi valabil pentru perioade tot mai scurte. Ei gândesc şi văd lucrurile, în modul cel mai firesc, altfel decât noi! Îndrăznesc să afirm că de la aceştia va pleca adevărata definire, conturare şi evoluţie a ceea ce denumim încă "imagine procesată" (zic "încă" pentru că nu ştim ce denumire va purta poate chiar mâine…) spre direcţii nebănuite. Iar noi, nostalgicii mai mult sau mai puţin derutaţi şi neadaptaţi noilor tendinţe, nu putem decât să sperăm şi să dorim sincer ca atunci când imaginea procesată îşi va fi conturat modalităţile de apreciere şi criteriile de apreciere, să salutăm cu entuziasm apariţia unui nou curent în artele vizuale contemporane.