Alter Ego

Derivă spre concret a mai amplului proiect de fotografie stradală, această descriere a universului manechinelor este răspunsul şi zâmbetul meu recunoscător la prezenţă lor tăcută şi asiduă la plimbărilor mele bezmetice prin acelaşi mediu în care şi ele erau prezente parca din totdeauna, hărăzite fiind cu un rol ingrat, poate mult mai ingrat decât al meu, cel ce, de la sine putere, mă voiam un observator în mişcare şi adesea prea grăbit şi  prea superficial, al universului citadin. Ele erau replica statică a deplasărilor mele sporadice, febrile, într-o lume pe care ele o dominau tacit, prin prezenţa aproape perenă, impusă de alţii, pentru a servi unor interese ce pentru ele erau străine. O prezenţă, un destin ce le condamna la tăcere, imobilitate şi la indiferenţa multora dintre noi. Era ceea ce le umaniza şi eu nu conştientizam încă...

Mă observau îndelung, câtă vreme eu le ignoram... Îmi jalonau parcursul, aşteptând cu obstinaţie să vină momentul când, poate, îmi voi îndrepta privirea spre ele, şi le voi observa.

Momentul în care, nemaifiind la fel de indiferent ca atâţia semeni ai mei, poate voi avea revelaţia umanităţii, expresivităţii, implicării în unele aleatoare relaţii induse de amplasarea la întâmplare, în grupuri ad-hoc, în cele mai diverse locaţii. Trăsături ce treceau peste doza inevitabila de kitch ce răzbătea din însăşi modul în care unele erau concepute, plamadite sau din vestimentaţia, de calitate adesea discutabilă, pe care o suportau pe ele, spre atragerea atenţiei. Şi poate că acea vestimentaţie atrăgea multe priviri. Ceva din raţiunea lor de a fi s-ar părea a fi fost, prin acesta, realizat.

Dar... prea multe dintre aceste păpuşi în mărime naturală, aceste manechine sunt uşor triste... Încercaţi să vă uitaţi la ele! Priviri indiferente, apatice, pierdute în gol, adesea melancolice, prea rar zâmbitoare...

Ele însele nu puteau atrage priviri şi acesta este tristeţea existenţei lor. Ideea acestei colecţii s-a conturat atunci când am avut revelaţia prezenţei lor vii, reale în existenţa mea, în existenţa noastră. Atunci când am realizat că pot comunica cu ele, că îmi pot fi partenere şi nu doar subiecte. Atunci când le-am cerut permisiunea tacită de a le fotografia şi am înţeles încuviinţarea lor docilă, niciodată rostită. Mi-am făcut astfel, unul câte unul, o multitudine de prieteni anonimi şi tăcuţi, dar care îmi spuneau, totuşi, atât de multe, despre ele, despre noi, despre mine... M-am regăsit în expresia multora dintre ele care amintea obsesiv de derută, de alienare, de întrebări fără răspuns.

Încerc să vă propun, celor ce vedeţi această expoziţie o clipă de gândire. Poate, ca mâine, aceste "obiecte" vor sfârşi în depozite prăfuite. Vremea le va deteriora, tendinţele le vor înlocui, cei pe care i-au servit le dor "debarasa"... Chipuri asemenea multora dintre noi vor dispărea în neant.

Dar atât cât au fost printre noi ne-au adresat o invitaţie la o convieţuire pe care puţini am înţeles-o. Nu am înţeles, decât poate câţiva, că erau un ALTRE EGO al multora dintre noi.

Sper că eu sunt unul dintre cei puţini care au înţeles...