Offroad Girl

 Offroad Girl

Într-o posibilă parafrază la ‘’Frumoasa și bestia‘’, o posibilă alăturare între niște monștri offroad restructurați din mașini de (mai mult sau mai puțin…) toata ziua, în niște ciudate vehicule de văzut cine știe când și pe unde, și trupul diafan, nud, al unei tinere dezinvolte, devenită element central/vital în proiectul ‘’Offroad Girl‘’, poate deveni o stranie idee. Stranie sau poate inedită pre percepția celui ce îl va vedea (cine știe pe unde…) și îi va percepe (sau nu??!!) mesajul și/sau originalitatea.

Totul se petrecea într-un atelier de profil, specializat în metamorfozarea mașinilor pre gustul și preferintele celor dispuși să ‘’bage adânc mâna în buzunar‘’ (o sintagmă preferată a unor crainici anacronici ai televiziunilor autohtone…) pentru a intra în posesia unor mașini/nemașini/supermașini (sau… mai mult decât mașini…), într-o seară rece ce își transmitea în hală aerul la fel de răcoros și neconfortabil si, implicit, pe tabla mașinilor în lucru, o răceală suportată cu stoicism de tânăra pe cât de… ‘’neîmbrăcată‘’, pe atât de fermecătoare, dar care s-a expus ca atare, cu dezinvoltură, în fața unui mic grup de fotografi care, fiecare a profitat în stilul lui şi prin prisma propriilor concepții, de ideea inedită, de provocarea unică oferită.

Poate, pe undeva, eu m-am inspirat și din titlul piesei ‘’I’m in Love With my Car ‘’, a trupei QUEEN care mie, rocker fanatic, nu îmi place, din motive pe care le trec sub tăcere, dar care se cere citată/pomenită… stiu eu de ce.

Mașinile iscusit (și profesional…) reconfigurate în niște monștri totuși, deocamdată,  în devenire dar încă docili în repaosul bulversat din atelier, în așteptarea înfăţişării finale menită sa te bage în sperieţi, reacționează tacit la prezența nimfei nude, fragile, (de)venită de niciunde, spre a le dărui o prezenţă diafană, o provocare, un îndemn înspre viitorul lor energic, dar cu o invitatie tacită, grațioasă înspre latura delicată a lumii în care-și vor găsi rostul, provocarea... O latură încă misterioasă pentru ele!!

Destinaţi spre a birui pe unde, adesea, nu prididesc nici cei mânaţi cu cerbicie înspre biruirea cu obstinaţie a unor încercări greu de trecut, aici monştrii în devenire trec prin ceva ce nu şi ar fi putut imagina: prezenţa  (neaşteptată…), mangaierea, privirea, atingerea, melancolia si, de ce nu, unda de tristeţe a nimfei nude, pornită din gândurile ei, nemărturisite. O ivire de unde/niciunde, posibilă/imposibilă, reală/ireală…

Fascinanta RENATA şi-a jucat rolul ce depindea de ea, de lipsa ei de prejudecăţi şi falsă pudoare, apoi s-a îmbrăcat şi a plecat!!

Rostul acestui proiect e o chemare înspre descifrarea mesajului lăsat de ea, în urma ei!!

Autoarea principală a proiectului e RENATA!!!

 

Orange Bay

 

Orange Bay

În căldura aprigă de început de mai din Hurghada și împrejurimile sale, dintr-un Egipt preponderent deșertic, în care predomină culorile anoste ale nisipului bătut de soare și vânt, desparțit în două de artera verde-albastră a Nilului (destul de poluat...) dătător de viață si roade, cuvântul “orange“ te duce cu gândul la o culoare mai vie, mai atrăgătoare, mai împinsă spre zona calda a spectrului luminii albe, o culoare care ți-ar sugera pete de vegetație pe un fundal verde.

Când auzi însă de Orange Bay și mai afli că e o insulă în Marea Roșie, o întindere de ape de un  verde-albăstrui-turcoaz și plină de felurite viețuitoare marine si recife de corali multicolore, ai percepția mentală a unei pete de o altă culoare, completând în mod fericit un nesfârșit univers cromatic.

Bărcile de agrement turistic te desprind de Hurghada și de zona continental-deșertică, îți îngăduie o baie cu scufundări și te duc, în ceea ce îți imaginai a fi o excepție de la regulă, o paleta de culori cu dominante portocalii, adică un paradis… “Orange“!

Ajuns acolo, o eventuală decepție poate fi evitată la gândul că, totusi, insula e parte a Egiptului si nu are cum să facă excepție de la regula “deșerticului“ predominant, la revelația prezenței unei mări atât de cromatice, odihnitoare ochiului și în care e greu să îți numeri pașii până când apa îti ajunge la genunchi dar, mai ales, la descoperirea unei plaje aparte, atipice cum nu ți-e dat să vezi oriunde!! Sau… poate… NICIUNDE!!

O plajă amenajată sub o structura de stâlpi din lemn și trestie asezată deasupra, de-o asemenea maniera ca dedesubt să nu fie nici prea umbră dar nici dogoare de soarele obsesiv, dătător de arsiță chinuitoare de care greu te poti feri într-un loc geografic ce înseamnă, totuși, DEȘERT, un iscusit eșafodaj ce lasă dedesubt o hașură de lumini și umbre echilibrate, sub care se găsesc niște obiecte ciudate pe post de paturi de plajă, suficiente pentru a primi o adevărată “viitură“ de turiști de pretutindeni atrași de inedit și pentru ocuparea/utilizarea cărora nu este percepută nicio taxă. Și chiar dacă plaja insulară poate fi găsită doar grație priceperii navigatorilor de pe micile ambarcațiuni ce vin și pleacă permanent, locul e suficient de mediatizat pentru a trezi interesul și a se face dorit și căutat de valurile de turiști de pretutindeni, afluiți în grupuri de du-te/vino imposibil de stăvilit. Oricum, totul e gândit în interesul promotorilor/administratorilor locului pentru a-l transforma într-o atracție turistică inedită și... MERGE!!

Plaja în discuție, aflată într-o zonă influențată covârșitor de islamul cu ale sale rigori, e inundată nu doar de apele Mării Roșii, dar și populată efemer de mulți doritori de inedit, dar și de suficiente exemplare feminine în floarea vârstei, venite de pretutindeni, purtând costume de baie (adesea acceptate de nevoie...) unele voit îngăduitoare, oferind ochilor (cât mai) mult sau ascunzând (cât mai) puțin, depinde de modul de-a percepe o realitate fermecătoare a acelora ce fac plajă desigur, dar nu ezită să-și mai și “clătească ochii“… selectiv! Și ce e frumos știm cu toții cui îi place…

“Priveliștea“ în discuție poate fi percepută diferit, funcție de zona geografico-culturalo-traditională de sorginte a fiecăruia. Pentru un european sau pentru alți musafiri-privitori, să le zicem… “nemusulmani“, priveliștea poate fi una obișnuită, mai ales pentru cei umblați și pe la plajele de nudiști, precum e subsemnatu’, chiar dacă îmi mai “umblau“ ochii de jur-împrejur (dovadă fiind unele imagini de mai jos…) . Îndrăznesc să cred că turiștii de pe plajă făceau parte, aproape în totalitate, din această categorie, localnicii fiind ocupați cu serviciile oferite lor, dintr-un background al serviciilor discret oferite. Și totuși cred că pentru un musulman sadea, ceea ce se oferă privirii pe această plajă și pe toate cele din Egiptul mai îngăduitor, poate fi cel puțin șocant și afirm că Egiptul este mai îngăduitor când ne gândim că așa ceva ar fi de neconceput în țări precum Arabia Saudită sau Iran și altele, iar în anomalia statală numită Afganistan, ajuns acolo, trebuie să faci dificilul efort de-a nici nu te gândi măcar!!

Nu am observat turiste, să le zicem… “islamice“, și asta după costumația sumară despre care vorbeam, eu având ochiul format, deoarece în Antalia, Turcia am văzut “costume de baie“ (să le numim așa…) pentru femeile mai pătrunse, vor-nu vor, de spiritul, tradițiile și rigorile locale, adevărate salopete care le înveleau complet trupurile adesea ghicit-ademenitoare, și terminate la cap cu GLUGĂ (sic!!), lăsând “la vederea“… altora “decât“ labele picioarelor, mâinile și chipurile atent fardate si cosmetizate și care, nu o dată, îți rasplătesc privirile mirate cu un zâmbet discret.

E greu să redau în detaliu atmosfera de pe plaja Orange Bay, modul în care lumea trăiește momentele de concediu, pentru unii strict drămăluite nu pare un loc pentru cei din zona high-life…), și bănuiesc că mulți vin de mai multe ori asumându-si călătoria pe mare, pentru a se bucura de ineditul și atracția locului. Bănuiesc asta deoarece nu am observant să existe vreun hotel pe insulă…

Nu am văzut foarte multe plaje la viața mea (doar câteva cât să îmi clădesc o vagă idee…) dar cea de pe Orange Bay mi s-a părut aparte prin non-conformismul ei, fără acea rigurozitate a chaise-long-urilor aliniate aproape militărește “la ața întinsă“ de pe plajele occidentale, și închiriate cu ziua. Ești scutit aici de stress-ul presunilor/intereselor comerciale atent urmărite și obsesiv promovate.  

Nici pe plaja de la Orange Bay, acele așa-zise paturi de plajă, nu sunt puse chiar de-a valma, dar parcă e evitată o ordine prea excesivă, adesea perturbată întru rigoare, oferind unele “abateri“ confortabile!! Nu știu ce m-a facut să mă simt în largul meu acolo și să transform experiența locului într-o amintire demnă de păstrat, dovadă că acum, după doi ani, aștern prezentele gânduri.

Pe plajele din Hurghada esti permanent asaltat de tot felul de inși care te bat la cap cu felurite oferte de orice, adesea devenind prea insistenți… prea agasanti… Pe Orange Bay nu am avut parte de așa ceva semn că ar putea fi considerat un refugiu de confort, relaxare și priveliști de neuitat într-un spațiu auster!!

Spiritul turistico-pragmatic al egiptenilor trece peste anumite cutume, tradiții precepte coranice și prejudecăți, știind să își pună în valoare valorile culturale și turistice, de care beneficiază din plin.

 

Romdynamic

 

Romdynamic

Noțiunea de “dinamică” duce, de regulă, cu gândul la idea de progres, cu cele mai frecvente și de la sine înțelese trimiteri către evoluția societății înspre țeluri sociale, economice, culturale, demografice, politice, etc., cam toate înțelese în sensul pozitiv al noțiunii. Dinamica unei nații este rodul eforturilor unui întreg popor, condus vizibil de guverne bine-intenționate, profesioniste, patriotice.

Încâlcite și anevoioase sunt drumurile înspre destinațiile arătate mai sus și care nu sunt singurele!! O istorie îndelungată și tumultoasă, adesea presărată cu idei genial/nefaste, bune/rele intenții și oameni de seamă (sau josnici…) dar si cu crime, războaie și jafuri, întăresc acest “nimb” mai mult sau mai puțin strălucitor al drumului parcurs de cele mai multe națiuni înspre condiția actuală, adesea demnă de admirație și/sau invidie. Sau… de dispreț… de ce nu??!!

Istoria multor nații, “scormonită” temeinic, scoate la iveală pete grele și tenebroase, care sunt ignorate, ascunse sub preș, motivate – mai mult sau mai puțin credibil, dar mai ales etic - prin dictonul machiavellian – pe cât de bine dovedit istoric ca fiind eficient, pe atât de cinic: “Scopul scuză mijloacele”.

Istoriceste dovedit e si faptul că doar popoarele care au jefuit pe alții, si aci cele vest-europene stau în față, au progresat si se mândresc actualmente cu o prosperitate despre care nu vor recunoaște niciodată că se datorează unui trecut despre care nu le face plăcere să vorbească dar pe care, actualmente, datorită unui alt mod de circulație al informațiilor, ajunge să-l cunoască oricine și pe care timpul îl estompează implacabil, conducându-l înspre negurile istoriei atot-iertătoare și relativă!! Reparații istorice și restituiri firești NU vor avea loc niciodată decât în unele moduri, destul de periculoase, ce se conturează în vremurile ce tocmai le trăim și despre care am mai vorbit (a se vedea https://teodorpantea.blogspot.com/search?q=Exodul+lui+Allah­).

Ceea ce denumeam cândva ROMÂNIA a fost și rămâne tributară veșnicului și păgubosului principiu mioritic, desprins din ceea ce continuăm să credem că ar fi fost folclor spontan autohton si pe care zice-se că l-ar fi adunat “Veselul Alecsandri”, din felurite surse și frânturi, și recompuse în prea-cunoscuta baladă “Miorița”, învățată de noi toți la școală ca “creație populară spontană, originală și autentică”. Urmare – adesea nefastă – a spiritului baladei este aceea că am fost de-a pururi, un popor blajin, un fel de “lasă-mă să te las” și delăsător, la care istoria atent alcătuită funcție de comandametele epocii, precum și feluriții rapsozi, adaugă harnicie, credință, spirit gospodăresc și chiar unele izbucniri de vitejie în vremi de restriște, dar și aspectul de spirit de slugă și izmeneală, accentuate mai ales în vremurile fanariote.

Pare oarecum surprinzătoare deșteptarea de la 1877 și de după aceea și, mai ales, dezvolatea interbelică care a dus la unele progrese economice și sociale indiscutabile, dar vrem nu vrem, ne place sau nu, cea mai mare dezvoltare a cunoscut-o FOSTA ROMANIE după 1945, în perioada numită adesea prea peiorativ “regimul comunist” când saltul economic i-a fost unanim recunoscut, fiind vizibil și incontestabil!! Dacă voi irita pe cineva prin cele ce le spun aici nu îmi pasă, ba chiar îmi pare bine (poate, pe undeva, chiar urmăresc asta…), dar tot acel salt a fost realizat prin eforturile românilor și PENTRU EI!! 

Eu, ca trăitor al acelei epoci până la nefastul an 1989, am înghițit – selectiv, afirm eu acuma și conștient de exagerările propagandistice inerente - cele ce ni se spuneau la școală despre mirificul popor român care avea toate calitățile și (Doamne ferește…) niciun defect, care a fost viteaz până la sacrificiu și care nu avea egal pe planetă!! In acest context, mai ales țăranul roman, cel “înfrățit cu natura” era, pe undeva, în imediata proximitate a ingerilor neprihăniți tinzând să-I egaleze.

Ei bine, în perioada aceea mult blamată de unii și mult lăudată – totodată – de alții eu, văzând realitățile ce mă înconjurau, am ajuns să cred în afirmația-slogan despre “vocația de constructor a românilor”, fără să intuiesc că sintagma “vocație” va căpăta, după 1989, adevăratele ei tâlcuri pe cât de sinistre, pe atât de realist-distructive și care îmi vor furniza cea mai mare decepție din viața mea.

După 1989, o serie de lătrăi zbierau cum că NU Ceaușescu  a construit tot ce s-a construit în FOSTA ROMÂNIE (nici nu putea, bietul de el…) ci POPORUL (BOBORUL??!!...), fără a pricepe (sau prefăcându-se a nu pricepe… deh!!, era greu…) că DA!!, poporul le-a facut pe toate dar ținut sub ascultare și disciplină (mda, atât cât s-a putut…) , pus la treabă și bine îndrumat, un exemplu fără egal al unui neam pentru care binele trebuie făcut cu forța și care trebuie ținut în frâu de o dictatură moderată, sănătoasă dar, mai ales, PATRIOTICĂ. Un popor/populație care, odată scăpat de sub control își dezvăluie adevaratele “vocații” când i se oferă ocazia, sub imboldurile unei false democrații pe cât de bolnave pe atât de… “românești”. Și ocazia nu a așteptat să se ivească…

Mai mult ca alte neamuri de primprejurul hotarelor, foștii “constructori” – mulți lasați de izbeliște de “binefacerile” tranziției spre niciunde -  au dat năvală spre cele patru zări cărând cu sine tot ce se putea “recupera” din patria-mumă (piese, scule, subansamble, rulmenți, mercur, etc., etc.,…) adusă, cu contribuția celor mai mulți, la un stadiu entropico-distructiv imposibil de oprit, ce se derulează implacabil sub ochii noștri. Și totul înspre o căpătuială pe cât de vremelnic-iluzorie, pe atât de oribil-egoistă!! Degenerarea României, pornită astfel, devine rapid agresivul bulgărele de omăt ce se rostogolește la vale, neiertând nimic în calea-i!!

Parcă ursit de micile furtișaguri post-decembriste, marele dezastru al (deja…) fostei Românii, avea să prindă contur, sub ochii autoritaților/guvernanților-complici și sub indemnul celei mai ticăloase si iresponsabile afirmații: “Industria româna, morman de fiare vechi”, un contur care îmi va dezvălui fața hidoasă a unei Românii al carei cetațean mă mândream, odinioară, să fiu!! Era noua Românie a jafului, dezastrului, privatizărilor monstruoase, demolarilor, în al cărei cetățean deceptionat, revoltat, răzvrătit, dezgustat, devin pe zi ce trece!!

Am avut ocazia să ajung în preajma unor asemenea edificii ale oribilului “post-decembrism”, ale celei mai ambigue sintagme nascocite vreodată de minți autohton-bolnave, aceea de “tranziție”, unde intenția mea de-a pătrunde și fotografia timid-explicit rostită, se lovea de cerberi umani fioroși și crânceni, adesea însoțiți de câini în fața cărora vestiții Rottweileri păreau cățeluși nevinovați și, pentru care, o eventuală intenție-solicitare întru penetrare în zonele aprig păzite, echivalau cu o sudalmă de mamă!! Ruinele erau mai bine păzite decât edificiile semețe ițite odinioară înspre cer!! Era o atitudine mai puțin pornită din eul și judecata primitivă ale cerberilor, cât din comenzile unor șefi dubioși cu conștiința neclară, comenzi respectate cu strășnicie!!

Am avut ocazia să fiu acceptat în ruinele în devenire ale combinatului chimic de la Copșa Mică, despre care aveam ocazia să aflu că, de fapt, negrul de fum care îi dusese renumele, era un produs pe cât de important, pe atât de fațadă, care acoperea cu negru localitatea oropsită dimprejur, dar producător de material foarte importante din punct de vedere strategic, pentru FOSTA ROMÂNIE!! Nu mă opresc acum, aici, asupra acestora, chiar dacă unele erau din domeniul unora cu care puțini își pun mintea, dar pot menționa, pentru a evidenția amploarea activității combinatului, că  acel edificiu foarte important al industriei chimice din FOSTA ROMÂNIE avea în componență propria termocentrală!! Oare spune asta ceva, cuiva…??!!

Venisem cu studenții de la Facultatea de Arte Vizuale din Oradea într-o tabără de creație fotografică din anul 1998, devenită posibilă datorită unui director destupat la minte și care, întâmpinându-ne, ne-a spus cu multă și molipsitoare tristețe în glas, că locul unde îți desfașurase o îndelungată activitate plină de dăruire și profesionalism, ajunsese pradă unei firme de valorificare a fierului vechi!! Ne dădea frâu liber de-a imortaliza locul și ne-a dat de înțeles că avem o ultimă ocazie să fotografiem rămășițele în devenire ale combinatului unde și-au câștigat o existanță chinuită, aproape de un sacrificiu liber-consimțit, mulți localnici.

Tabăra s-a încheiat cu o expoziție de fotografii sub genericul tarkovskian de “Zona Proximă”, adică zona dezastrelor și distrugerilor aflată în proxinitatea oricăruia dintre noi, oriunce am sălășlui în FOSTA ROMÂNIE.

Aceste imagini sunt reluate recent, prin scanare de pe filmele de atunci, un proiect care va continua, alături de un strigăt de disperare și revoltă!! Nu sunt imagini din expoziția “Zona Proximă” deoarece vreau… altceva!!