Marturisire

Este dificil de vorbit despre propriul mod de a aborda fotografia, mai ales că sunt provocat s-o fac acum, la capătul unei îndelungate succesiuni de încercări, căutări, revelaţii, marcate pe alocuri de bucurii sau decepţii, de succese sau insuccese, deopotrivă. Pot spune doar ca a fost o veşnică provocare spre o permanentă investigare a unui univers generos, aflat întotdeauna în preajma mea, pe căile cotidiene ale vieţii mele sau pe cele ce arareori îmi erau oferite ca evadare din cotidian. Mi-aş fi dorit întotdeauna sa pot ajunge în acele locuri ce din lecturi, vizionări sau povestiri mi se păreau - idealizate adesea şi de propria imaginaţie - ca fiind adevărate "El Dorado" ale inspiraţiei fotografice. Treptat mă consolam cu faptul că acele locuri sunt quasi-inaccesibile sau accesibile mult prea rar pentru a-mi putea fundamenta pe ele un univers al creaţiei mele, atât de vast şi diversificat precum mi l-aş fi dorit. Între timp, aşteptam adesea să se întâmple ceva deosebit şi sa fiu acolo sau să îmi vină clipa de inspiraţia în locuri prin/pe lângă care să am şansa să trec (mai mult sau mai puţin) întâmplător. Când toate aceste aşteptări şi-au dovedit, în mare măsura, zădărnicia, am început să-mi rotesc privirea în juru-mi, impunându-mi să văd cu "ochiul fotografului" realitatea înconjurătoare, lucrurile cele mai banale şi obişnuite ce ne înconjoară neprovocator, ademenindu-ne cu şoapte abia perceptibile să ne oprim, sa gândim, să le reconsiderăm. Poţi astfel avea revelaţia farmecului unui zid, al unui copac, a unei ape, şi câte şi mai câte... Era pe vremea fotografiei clasice când am început să fotografiez realitatea de lângă mine, locuri şi lucruri pe lângă care oamenii trec grăbiţi şi nepăsători şi să vin cu ele în intimitatea laboratorului. Apoi mă aplecam asupra imaginilor brute, intervenind prin acele laborioase şi rudimentare - afirmăm adesea acum - procedee de modificare a imaginii fotografice, ce ne erau atunci la îndemână Îmi plăceau imaginile care rezultau, până într-acolo că mi-am permis ă auto-definesc modul meu de lucru: fotografie intensivă: a obţine cât mai mult din ceea ce o imagine poate să ofere.

Respectul meu, delicate fete!!

Adesea, atunci când mi se cere să spun câte ceva despre mine, despre raportarea mea la fotografie sau, şi mai ambiguu şi/sau provocator, despre crezul meu în fotografie, rămân pe gânduri o vreme, surprins de cât de puţin mă cunosc. Şi nu pentru că nu aş putea răspunde oricând, câte ceva, la întrebări punctuale, diverse şi încrucişate despre ceea ce am făcut în cei aproape 40 de ani de când îmi pun mintea cu fotografia, dar poate acestea sunt momentele în care îmi dau seama că am abordat-o din felurite perspective şi nu pot decide, aşa dintr-odată, care a fost cea mai inspirată. Am fost multa vreme un fotograf "de salon" fără a da noţiunii sensul peiorativ pe care l-am sesizat recent, în unele opinii. Şi asta, pentru că am crezut în această abordare şi m-am implicat trup şi suflet. Mi-am asumat, ani la rând, trecerea pe sub "furcile caudine" ale juriilor de pe toate continentele, dar necăutând neapărat să le fac pe plac, nici măcar cătând discret, cu coada ochiului şi spre ce fac alţii, pentru a afla cam ce şi cum ar trebui să fac, la rându-mi... Mai ales că arareori, când am făcut-o, mi-am pus mâinile în cap!! Simţeam că nu mă puteam conforma... Le-am trimis fotografia MEA, cea în care am crezut, cea pe care am considerat că mă reprezintă, cea care reprezenta propunerea mea. S-au adunat saloanele, acceptările, premiile, dar mai puţine decât în cazul "conformiştilor"... Nu am considerat necesar sa mă smiorcăi din această cauză. Alteori am "rezemat" eu "furcile" aşteptând ca alţii să treacă pe sub ele, judecându-i după cât reuşeau să-mi facă pe plac, prin ceea ce-mi supuneau atenţiei. De-o vreme, acesta relaţie concurent-juriu (indiferent de care parte am fost...) m-a condus spre o oarecare stare de saturaţie, în urma multitudinilor de "şabloane" ce se instalaseră insidios, obositor şi obsedant, în criteriile şi stilul de apreciere ale juriilor. Ceva îmi spunea că e un drum care, pentru mine, îşi delimita capătul, pe care îl vedeam tot mai aproape şi tot mai bine conturat. De mai multă vreme am început seria proiectelor, unde simt o alta inspiraţie, o altă libertate, o alta dezinvoltură, o modalitate de-a trimite înspre atenţia privitorului ceea ce EU vreau să fac, ceea ce consider EU că se cuvine să fac, la modul direct, nemijlocit, fără "intermedierea" şi "filtrul" juriilor. Am început mai multe proiecte, care merg în paralel, devenind permanente provocări. Îmi jalonau modul de-a vedea realitatea care mă înconjoară, în care începeam să vad, mereu, paşii prin care îmi duceam firul călăuzitor al fiecărui proiect, mai departe. Drumurile mele mă aduc şi acum, mereu, în locuri în care găsesc surse noi de inspiraţie, într-un proces constructiv ce face ca nimic din ceea ce încep să nu se sfârşească vreodată. Proiectele mă atrag mereu, mă subjugă, mă provoacă... Unul dintre acestea este acesta, denumit "Expo Flip" şi care vine de la ideea de a depăşi dificultăţile unor galerii de a putea expune fotografie. Puţine (excepţie făcând cele specializate...) dispun de rame cu sticlă, cartoane, etc. Mi-a venit această idee a fotografiilor imprimate pe calc translucid, inversate stânga-dreapta şi "restituite" privitorului, spre vizionare, în poziţie normală, dar prin "filtrul" calcului ce estompează multe detalii inutile (e vorba de nuduri, nu-i aşa??). Propuneam şi o forma de expunere inedită, "la purtător"... Expoziţia e un omagiu adus acelor fete care au trecut peste nişte prejudecăţi anacronice (nu neapărat ale lor, cat a unei societăţi ce refuză cu obstinaţie unele progrese în gândire...) şi mi-au oferit imaginea cea mai fascinantă, cea mai dorită, cea mai căutată, cea a inefabilei frumuseţi feminine, pure, dezinvolte, misterioase. Sunt fete care au acceptat implicarea într-un joc de creaţie, care are ca rezultat această expoziţie. Ele au trecut cu seninatate peste stupida mentalitate conform căreia o fată care pozeaza nud e curva. Ele, fiecare, ştiu că această expoziţie nu este a mea, Teodor Radu Pantea, ci a NOASTĂ, a MEA şi a LOR, deopotrivă! Este o expoziţie de grup cu mai mulţi autori. Poate cineva stabili cine a avut contribuţia decisivă în reuşita ei??!!

Unghiuri & Culori

Nebanuit de multe sunt tentaţiile fotografiei!! Viaţă, chipuri, situaţii, momente, realitate cotidiană, întamplari, peisaje... Dar, uneori, în sinea fotografului, sunt gânduri îndelung elaborate sau doar răzleţe, interiorizate, nemărturisite, plămadite lăuntric, obsedante, ce îşi caută o “oglindire“ în realitate. Sa fie ele, oare, caracteristice pentru fotograful interiorizat, frustrat, meditativ? Realitatea înconjurătoare oferă subiecte simple dar ascunse multor priviri, subiecte/obiecte ce aşteaptă sa fie descoperite şi restituite prin “oglindiri“. Subiecte/obiecte ce înseamna doar culoare, forme, unghiuri, profilări pe un cer saturat în culoare sau, de ce nu, înnorat. Sau foreground-uri şi background-uri în felurite şi inedite alternanţe, adesea cautate, adesea întâmplătoare, dar niciodată regizate, aranjate... Subiecte/obiecte ce sunt lângă noi, ne inconjoară... le ignorăm, ne aşteaptă, ne provoacă. Se vor... se cer fotografiate, descoperite. Uneori privite (mai rar...) direct, mai adesea de jos, de undeva de sub ele sau de sus, plutind deasupra lor... O contempare simplista a lor nu le confera originalitate, lăsându-le în banaliatea cotidianului. Dar o investigare fotografică le face să devină, încet, poticnit şi nesigur, un nou proiect ambiguu: CULORI ŞI UNGHIURI. Acestea îi sunt inceputurile...